6 august 2003
Ne-am trezit dis de dimineata (bine, recunosc!… a fost cu 20 de minute mai tarziu decat de obicei, dar 06.30 tot dimineata devreme este… J). La ora 08.00 am fost acolo, conform invoielii. L-am cautat pe doctor in aproape toate aripile etajului IV de la Municipal, pana cand, intr-un tarziu, am gasit locul in care trebuia sa ajungem si noi, si el – chiar in holul mare, intr-o incapere pe a carei usa scria „Sala de curs”, unde se tine dimineata raportul de garda al medicilor.Inainte sa plecam ne-am rugat ca Dumnezeu sa vegheze si astazi – in mod deosebit! – asupra noastra, sa faca El ca toata aceasta interventie medicala sa decurga fara probleme.Pe la 08.30 a aparut si Dr. B. Mi-a strans mana, in timp ce vorbea cu cineva, dupa care eu i-am facut semn Danei sa vina, pentru ca intre timp se dusese sa se aseze pe o banca aflata in una din aripile spitalului (pe tot holul nu exista nici macar un singur scaun pe care sa poti sta cat timp astepti!…). A luat-o de mana pe Dana, si a dus-o in cabinet, unde a consultat-o din nou. Stiu ca era nelinistita, in ciuda calmului pe care se straduia sa il afiseze si sa si-l pastreze.Dupa consult, ne-a dat pe mana a doua rezidente, care ne-au condus intr-un salon si i-au facut fisa de internare. Asistenta sefa ne-a luat ca din oala: „-Schimbati-va!” Nu aveam nici cea mai mica idee ca ar fi trebuit sa ne aducem alte haine si, implicit, nici nu aveam in ce sa ne schimbam (ma rog, adica sa se schimbe ea, pentru ca eu nu prea aveam de ce…).Cand ne-a mai spus si ca e posibil sa ramana acolo peste noapte, am inghetat! Eram hotarat sa stau cu ea acolo indiferent cat ar fi durat interventia si toata procedura! Ne-a linistit insa doctorul, spunandu-ne ca ne da voie sa plecam acasa dupa-amiaza.Pe la 11.00 - … 11.30 poate… -  a venit o brancardiera cu un carucior cu rotile sa o ia la operatie. A asezat-o in carucior (Dana se schimbase intre timp intr-un halat de la spital, alb, dintr-o panza ieftina, care se incheia la piept cu doua snururi ce lasau sa se vada destul de mult – sau de multe… dar, totusi, in limita decentei – o decenta, ce-i drept, nu prea pe gustul nostru…) si a pornit spre sala de operatie, care era un etaj mai sus. La lift, dupa ce am asteptat cat am asteptat – liftul de urgenta cica!… J Chiar ma intreb de ce i-o zice asa?!… – am luat pana la urma, la sugestia unui alt brancardier pe care il trimisese „sefu’ ” – dupa spusele lui, liftul de vizitatori (surpriza! Asta a venit mai repede decat liftul de urgente… J).Dana a intrat la operatie, iar mie mi-au dat un halat pe umeri si mi-au spus sa astept afara, in hol, langa usa care marginea culoarul ce ducea spre salile de operatie.La vreo 10 minute a iesit domnul doctor, care mi-a strans mana din nou si mi-a spus: „- Gata! S-a terminat!” In cateva minute a aparut si Dana, pe o targa de data aceasta, acoperita cu un cearceaf si cu o paturica verzuie, folosita de obicei (dupa cum am aflat) la pacientii care ies din operatii. Avea ochii deschisi, dar privea in gol. Mi-a cam stat inima in loc cand am vazut-o, mi s-a strans de spaima, de emotie… A fost un sentiment de nedescris si de nedorit!Am avut timp, cat a fost ea in operatie, sa ma rog pentru ea din nou. Nu puteam face altceva mai bun si mai util… Ma gandeam sa sun pe cineva, dar… Pe cine??? Si ce sa-i spun???M-am linistit putin la scurt timp dupa ce am vazut-o asa, pentru ca mi-am dat seama ca acesta era efectul anestezicului administrat. Si pe Animal Planet (singurul loc unde am vazut pana atunci o anestezie reala…) vietatile anesteziate – de la lei la antilope, toate aveau ochii deschisi, dar cu aceeasi privire in gol care-ti dadea senzatia ca respectivul/ respectiva se simte de parca ar pluti, si nu stie ce e cu el/ cu ea.Pe la lift, la etajul 5, in timp ce asteptam sa opreasca un lift, brancardiera, intrebata de mine daca Dana e constienta, a mangaiat-o pe frunte si a intrebat-o daca e treaza – „Sunteti treaza? Vorbiti cu noi?” Ca prin vis, cu pupilele dilatate si cu o voce slaba, a raspuns incet, chinuindu-se sa se concentreze: „Mdaa…”Ajunsi inapoi in salon, am indepartat paturile care erau prea apropiate pentru a permite accesul targii printre ele (in salon erau nu mai putin de 7 paturi!!!) si au luat-o amandoi, cu mare grija – si de mijloc, si de cap, si de picioare, si au asezat-o in pat. Dana avea halatul ridicat peste cap, era infasurata intr-un cearceaf alb, care a ramas pe targa. Tinea mainile incrucisate pe piept, iar in brate avea o perfuzie.In scurt timp si-a revenit aproape total. S-a terminat perfuzia, am chemat-o repede pe asistenta, care i-a schimbat-o, si ne-a spus ca dupa ce se termina aceea putem pleca acasa!!! (intre timp a venit in vizita dr. B, prin salon, a vazut-o, a intrebat-o cum se simte, daca ii mai este frica… I-a zis: „Mai, ce norocoasa esti cu un sot asa de grijuliu si de iubitor, care sta cu tine peste tot!” – ceea ce mi-a mers direct la inima, bine-nteles, desi atunci eram prea preocupat si ingrijorat ca sa pot savura cum se cuvine momentul… El ne-a spus ca ne da drumul acasa dupa-amiaza, si a lasat instructiuni asistentelor in acest sens…In salon, am tot prins la inima pe masura ce trecea timpul si o vedeam pe Dana cum se inzdraveneste.

Dupa ora 03.00 PM, 03 si ceva, poate chiar 04.00 sa fi fost, s-a terminat in sfarsit perfuzia, a venit asistenta, i-a scos acele din mana, Dana a avut grija sa se curete bine de sangele care i se scursese dimineata pe mana (sincer, ma mir ca a rezistat atata timp fara sa o faca… J) si a mers la baie, unde s-a schimbat. Va trebui sa revin de dimineata, ca sa ii iau actele de externare si concediul medical si sa ii dau doctorului binete si multumirile cuvenite pentru operatie (mare problema, asta! Nimeni nu stie cat… de… multumitor trebuie sa fii intr-o astfel de imprejurare, iar cine ne-a spus, ne-a avansat o cifra interesanta si ne-a facut atenti ca e bine sa nu fie rostita in… romana… Prietenii stiu de ce!… J).Ei… Dana s-a intors fara ceas in salon… am uitat sa spun chestia asta, asa ca l-am cautat pe brancardier, caruia nu ii dadusem nimic (asistentei ii multumisem de vreo 50.000 de ori), asa ca i-am multumit si lui de vreo 100.000 de ori pentru el si pentru colega lui brancardiera, si l-am rugat sa vada el de ceas, pe unde o fi… Chiar cand Dana zicea ca nu mai vedem noi ceasul, a aparut pe usa omul nostru, spunandu-ne ca ramasese pe blocul operator! „-E ceasul de la Hanica (diminutivul romanesc al lui Honey! – asta-s eu… J)!… – a zis iubita mea, zambindu-mi dulce si scumpic…In sfarsit, am plecat, dar ne-am mai oprit pentru o jumatate de ora pe o banca, in fata spitalului, ca i se facuse foame…

 

Si a papat mamica vreo cateva fructe, eu vreo doi biscuiti… dupa care la masina si… spre casa…Doamne, iti multumesc pentru ca ne-ai fost alaturi azi, in ceasurile acestea atat de dificile! Te rog in continuare sa veghezi asupra iubitilor mei, sa nu cumva sa li se intample nimic rau! Te rog pentru Dana, sa o ajuti Tu sa se refaca rapid, si sa poata duce sarcina fara probleme la bun sfarsit. Te rog pentru micut, sa-l ajuti Tu sa traiasca, si sa faci Tu ca anestezicul sa nu-i fi daunat!Suntem atat de slabi, atat de vulnerabili, de mici, si avem atata nevoie de Tine! Tu esti speranta noastra, Tu esti Dumnezeul in care ne incredem si caruia ii cerem ajutorul! La cine altcineva sa ne ducem? Nu ne lasa de rusine! Te rog, in Numele Fiului Tau, Iisus Christos, si iti si multumesc! Amin!

Your response: