Astazi este joi… De fapt, toata povestea a inceput luni… Danei i-a fost greata si a vomat, s-a simtit rau dupa ce a mancat „vreo doua felii de paine cu smantana”, zicea ea…Seara, acasa, ne-am adunat cu totii si am mancat ciorba de burta (care, fie vorba intre noi, era facuta de mama soacra, ceea ce inseamna ca nu avea pic de grasime…). Noaptea insa a fost una de calvar… Inca de la 4 PM a tot vomat, iar noaptea a avut niste reprize grozave (in sensul vechi al cuvantului), icnind din 5 in 5 minute (sau chiar mai des). Ca si cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, a inceput sa verse fiere, si au apucat-o niste dureri foarte mari de stomac (niste crampe puternice). Pe la 12.00 – 12.30 m-am imbracat si am iesit la o farmacie non-stop de pe Mosilor (unde stateam atunci) ca sa-I cumpa ceva contra senzatiei de voma si ceva care sa-I mai linisteasca bila… M-am intors cu Metoclopramid si Colebil (acum zambesc amar la amintirea ultimului produs…).Din pacate, nici astea nu i-au fost de prea mare folos. Starile de voma si „reprizele” au continuat, din ce in ce mai des, iar crampele s-au intetit… Pe la 02.00 AM am chemat Salvarea. Am stat vreo jumatate de ora pana a venit, timp in care am sunat de vreo trei ori si le-am „mustruluit” pe cele de acolo pentru lentoare. Ultima data le-am cerut sa ia legatura prin statie cu cei de pe Salvare si sa-mi spuna pe unde se afla, „ca doar veniti de la Eminescu colt cu Mosilor, ce Dumnezeu, nu din Berceni!… Suntem la o distanta de 5 minute de mers pe jos!…”. Surprinzator si pentru mine, m-a ascultat. I-a sunat pe cei de pe ambulanta si mi-a spus ca vin de pe teren, din sectorul 3, si ca sunt la cateva minute de noi.Noi eram deja cu „morcovelul” pentru ca, pe de o parte, ne durea sa o vedem pe Dana zvarcolindu-se de durere in timp ce noi asistam neputinciosi, iar, pe de alta parte, ne temeam ca nu cumva aceste dureri sa fie cauzate de sarcina (si implicit, problema sa fie de doua ori mai grava).
Salvarea a ajuns pe la 02.30. Au consultat-o pe Dana, ne-a spus sa-l sunam si pe dr. B, obstetricianul Danei, in ciuda orei nepotrivite, si i-am pus in legatura pe medici. Medicul de la Salvare, o femeie pe la vreo 40 de ani, i-a spus doctorului B. ca ea crede ca e mai bine sa mergem la spital, la Municipal, pentru investigatii. I-a adus Danei scaunul cu rotile sus, ea, incovoiata de durere, asa, in pijamaua verde si cu hainele „de casa”, si-a pus doar o scurta maron pe ea, iar eu m-am imbracat, tot peste pijama, cu treningul si cu un pulover, nu am apucat decat sa iau portofelul cu toti banii nostri, plus ceva de la mama soacra, si actele Danei. In fata blocului am mai stat ceva timp, pana au reusit sa ii puna Danei o perfuzie cu un antivomitiv (ii mai facusera ceva injectii sus). Cat au durat aceste pregatiri, eu am fost rugat sa astept afara, la usa ambulantei, ceea ce i-a ingrijorat pe mama soacra si pe tata socru, care nu stiau ce se intampla si ma tot intrebau prin semne. Tot prin semne le-am raspuns si eu ca ii pun o perfuzie… sau cel putin am incercat sa le explic ca, panala urma, vazand ca nu pricep, m-am apropiat de bloc si le-am spus – in linistea noptii s-a auzit destul de bine…Odata rezolvata problema, m-am suit si eu in Salvare si am pornit… Cred ca soferul a inteles gresit principiul de ocolire a gropilor, intelegand ca trebuie sa ocoleasca drumul bun… In starea in care se afla Dana, ca de-abia statea de durere, fiecare groapa in care dadea respectivul era resimtita cu mult amplificata…Intr-un tarziu am ajuns la spital, desi nu stiu cum si pe unde… Cladirile vechi pe care le vedeam pe geam pe mine m-au trimis cu gandul mai degraba la zona de case vechi de pe la Eminescu, Scoala Tunari etc. Acolo, am gasit cateva asistente care stateau in camera de garda, lasandu-ne sa asteptam… Nu prea mult, pentru ca am avut grija sa ma iau si de ele si sa le strecor cate o informatie „motivanta”, spunandu-le ca „pacienta dorctorului B. nu are voie sa stea prea mult in alta pozitie decat culcat si ca, daca mai dureaza mult, ar trebui sa stea intinsa… La auzul numelui sefului sectiei de obtetrica-ginecologie, li s-au facut ochii mari si au intrat in priza… Asta dupa ce au stat de pomana vreo 5 minute, spunandu-ne cu un plictis vrednic de o cauza mai buna si un sictir de-a dreptul grotesc un „asteptati” care ne-a facut sa ne simtim mandri ca ne platim asigurarile de sanatate la zi si ca suntem cetatenii unei tari care tolereaza un asemenea sistem…
A venit un medic ginecolog de garda, a consultat-o, a spus ca sarcina e bine, dupa care au trimis-o sus, la Obstetrica, pentru internare…
Au internat-o intr-un salon cu vreo 7 paturi peste noapte, iar eu, dupa ce am pupat-o si am avut grija sa le dau cate o „atentie” asistentelor si dupa ce acestea i-au schimbat perfuzia, punandu-I in ea antivomitive si antispastice, am plecat spre casa.Cu greu am gasit atunci un taxi, la ora aceea tarzie (se facuse aproape 04.00 AM), iar cand l-am gasit, am avut posibilitatea de a ma (in)”culturaliza” cu cateva minute bune de manele, ca asta asculta nenea soferu’’, un tigan sau rrom burtos…Intrucat, in graba in care am plecat, am uitat sa imi iau si cheile, am sunat la interfon. Oricum, nici Nuti si nici Tica nu puteau dormi, asa ca n-am trezit pe nimeni…A doua zi de dimineata, adica exact peste vreo doua ore (aproximativ…), la 06.00 AM, am fost in picioare ca sa-I pot duce Danei ceva schimburi, un prosop etc.Acolo am avut ocazia sa o vad din nou pe doamna Mariana (careia, crezand ca e asistenta sefa, i-am strecurat in buzunar mai mult ca de obicei, lucru care s-a dovedit ulterior cea mai buna investitie, intrucat respectiva s-a purtat impecabil!) si pe alte asistente pe care, de asemenea, le-am omenit, iar ele au mutat-o pe Dana intr-o rezerva cu doua paturi. Acolo am intalnit o alta pacienta care, afland de starea Danei si de faptul ca e insarcinata in 7 luni, ne-a spus sa stam linistiti, pentru ca si ea s-a nascut la 900 de grame, la 7 luni, si ca a fost sanatoasa si a luat premiu pana cand a terminat liceul… Apoi a plecat acasa, cu voie de la doctor…Pe la 12.00-12.30, a venit si dr. B, cand a scapat din operatii, a consultat-o pe Dana (dupa ce, mai inainte, cand a intrat in sectia de Obstetrica, prima grija a lui a fost sa intrebe o asistenta: „-Unde e gravida mea?” „-Care gravida?” „-Cea care s-a internat azi-noapte!…” – mi-a mers exact la suflet, marturisesc!). El a consultat-o pe Dana chiar in salon, fara a mai merge sus, la el in cabinet, dupa care i-a trimis asistentele sa-I ia – tot acolo, sange, sa-I faca EKG (in salon!!!) si sa o duca apoi la ecograf (asta pentru ca n-ar fi incaput acolo toata aparatura…). Doamne, rasplateste-le Tu tuturor bunatatea si preocuparea fata de preaiubitii mei!Cand am vazut ca au cam terminat, am plecat si eu la serviciu, dar m-am intors seara, pe la 18.30, cu mama soacra. Peste noapte am reusit sa raman acolo, si am dormit in patul care tocmai se eliberase, la fel ca si a doua seara, dar cu ceva mai multe peripetii… Dana a reusit sa doarma putin peste noapte, ceea ce eu am considerat un real castig. A doua zi, dr. B i-a trimis un chirurg, dupa ce in prealabil o vizitase un internist si dupa ce se vazusera la ecograf cele 12 pietre care-I ingreunau fierea (bila). Dupa ce a consultat-o si chirurgul, a decis ca e cel mai bine sa o opereze de urgenta a doua zi, pentru ca a sesizat in organismul ei o infectie teribila. Am ramas si a doua noapte acolo (desi am dat de o asistenta mai ciudata, care mi-a spus ca nu am voie, ca-s controale etc., dar s-a mai indulcit cu o hartie valoroasa in buzunar…). Dana a vomat mai putin, dar starea de rau a persistat. Temperatura tot 37.8 a ramas, muschii tot o dureau si avea o stare de rau in tot organismul. Azi am aflat de ce…Au internat-o cu diagnosticul de gastro-duodenita, i-au gasit la Echo pietre la colecist, iar cand au deschis-o, i-au gasit o pancreatita in faza de inceput…De dimineata (am pierdut notiunea timpului, asa ca nu stiu exact pe la ce ora), i-au venit actele de externare de la Obstetrica si cele de transfer la Chirurgie. A venit profesorul C. (foarte renumit) din nou la ea, i-a spus ca o opereaza, a mai stat putin de vorba cu ea, dupa care am incercat sa il prind din urma si sa il intreb daca nu cumva e posibila o interventie laparoscopica (ceea ce presupune o taietura mult mai mica si mai putina bataie de cap). El mi-a raspuns ca nu e posibil in cazul Danei, pentru ca uterul cu copilul i-au impins in sus toate organele. Dar ii va face o incizie foarte mica… De seara ne-a spus ca e posibil sa se intample si un avort, dar ca va face tot posibilul sa nu se petreaca asa ceva. A venit timpul sa ne mutam, noi ne-am luat „geamantanele” la spinare, Dana s-a suit in taxi-carutul care a dus-o la etajul 6, la Chirurgie, de unde dr. C. ne-a trimis direct jos, la etajul 2, unde urma sa o opereze. A stat in Preoperator cateva ore bune, pentru ca inaintea Danei, dr. C. a avut un alt caz, mult mai grav, de cancer la colon. Am vorbit cu fata pacientului operat – o femeie pe la vreo 40 de ani, din Focsani, care m-a intrebat „ce are doamna?” Cand i-am raspuns ca „pietre la colecist”, mi-a zis sa nu ma sperii, pentru ca ei i-au scos bila in urma cu 18 ani, si ca e bine-mersi. La 3 luni de la eveniment, a ramas insarcinata… E drept ca trebuie sa tina un regim si sa evite mancarurile grase, dar pe acestea Dana nu le avea nici inainte la inima… Am tot incercat, intre timp, sa ma uit la ea prin ferestruica ingusta din usa salonului operator, prin care op uteam vedea pe Dana asezata pe targa in pre-operator. La un moment dat, s-a ridicat in sezut si ne-am facut cu mana. Inima mea era cat un purice, dar cautam sa ma tin tare. Doar nu i-am dat voie lui mama soacra sa vina tocmai pentru a nu-I transmite si Danei starea ei… nu se putea ca tocmai eu sa dau apa la soricei… M-am felicitat pentru inspiratia pe care am avut-o cand i-am dat Danei plicul cu un milion de multumiri pentru anestezist (multumirile sunt „neindexate” din 2003, cand am consultat „merceologii de serviciu” din saloane), pentru ca eu n-am mai avut ocazia sa vorbesc cu el si sa-I „multumesc” personal. Cu profesorul am rezolvat-o eu cand a iesit din operatie. Am aflat apoi ca il asteptasem degeaba o jumatate de ora, pentru ca el ajunsese acolo inaintea ei… De cateva ori, asistentele m-au dat afara de pe holul din blocul operator. Am stat afara, in frig, impreuna cu duduia cu colonul, dupa care iar am intrat, iar ne-au dat afara, am mers in holul mare, am invatat „smecheria” de deschidere a usilor, iar am intrat si uite-asa… La 11.40 ai intrat in operatie, iubita mea. M-am rugat aproape incontinuu.
La 12.30 (aproximativ) a iesit medicul, care mi-a zis ca nu e prea grozav, ca pietrele de la fiere (pe care le-a scos odata cu colecistul tau) au migrat spre pancreas si ca ai si un inceput de pancreatita, dar ca ti-a drenat acolo, a scos puroiul si infectia si spera ca, scotand cauza, sa inlature si efectele pancreatitei care ar putea aparea si care nu e deloc comoda nici pentru un om obisnuit, cu atat mai putin pentru o gravida… I-am multumit pentru ca s-a ocupat de tine, i-am strecurat „multumirile” in limbi straine (la sfarsit, omul nu a pretins nimic, am tot respectul) si te-am asteptat sa iesi, sa vad cum esti, cum te simti si unde te duci. E drept ca din timp in timp, vazandu-ma acolo, asistentele au mai iesit si mi-au mai spus cum esti, in ce stadiu e operatia etc. (probabil ca li s-a facut mila de mine, sau nu aratam foarte grozav…). Stiam ca ti-a scos fierea, Domnul mi-a scos-o inainte si pe doamna aceea, asa ca am putut sa ii pun o serie de intrebari care ma framantau… A mai durat aproape o ora si te-au scos pe targa… (sau, ma rog, minim 30-45 de minute – nu mai stiu exact cat, ca am pierdut notiunea timpului – orele le stiu de la mama soacra, ca eu nu mai stiam nici ce zi e azi, ci doar ca ar fi trebuit sa fiu la radio, la emisie, live, si atat…). Mi-au spus ca esti constienta, si te-au dus la Terapie Intensiva, unde te-au pus (te-au conectat) si la monitoare. Dar nu m-au lasat sa ma apropii nici macar de camera pana cand nu te vor pregati – spuneau ei. Atunci am cedat si, singur fiind, mi-am permis cateva lacrimi… Barbat, barbat, dar si om, in acelasi timp… Cat sa mai rezist? Gigi duru cu altii, calm si increzator cu Dana, nemancat si nebaut de atata timp (de baut tot am mai gustat cate un pic de ceai si apa de la Dana…), dar, in acelasi timp, ingrijorat si preocupat – atat de tare incat l-am sunat si pe pastorul nostru (de atunci) Radu Oprea si i-am zis de tine, rugandu-l sa se roage impreuna cu Biserica miercuri (ieri) seara pentru operatia de azi; atat de ingrijorat incat am trimis e-mailuri pe la cunoscutii si apropiatii nostri din Austria, America si de la noi din tara… Dar, in acelasi timp, cu o liniste si o incredere care survenea in urma faptului ca STIAM ca oameni de pe doua continente, din mai multe tari, se roaga pentru Dana si bebel. E ciudat, nu-I asa, sa fii si increzator, si temator in acelasi timp? Si totusi, asta simteam, si asta o sa simt pana cand o sa te stiu din nou alaturi de mine, acasa! Casa pare atat de pustie fara tine, iar patul este dureros de mare si de gol! Gandul si inima mea au ramas acolo, langa tine, pe patul de la Terapie Intensiva. Desi te-am vazut de trei ori acolo (o data cu mama soacra, o data singur, inainte, si o data cu tata si tata socru), totusi sufar pentru ca nu-ti pot fi alaturi, fizic, in tot acest timp… M-a impresionat tata. Si ceilalti, dar el in mod deosebit pentru ca – cu durere in suflet o zic – nu ma asteptam la asta de la el… Cu o seara inainte mi-a zis ca ar vrea sa vina si el azi, la operatie, sa ne fie alaturi. L-am oprit, spunandu-I ca nu i-am dat voie nici lu’ mama soacra – unu pentru ca nu da voie tuturor sa ne apropiem, iar eu trebuie sa fiu acolo, si doi pentru ca oricum n-aveti ce face acolo pana cand n-o aduce in salon. Dar dupa-amiaza a fost foarte ferm – ca vrea sa vina si el – si mi-a zis ca pot sa contez pe ajutorul lui – moral si financiar (azi chiar mi-a dat vreo 3.000.000). Dar cel mai tare m-a impresionat la spital azi, cand, dupa ce le-am „dictat” ordinea in care trebuiau sa intre sa te vada (mai intai tata socru, apoi el si la urma eu, ca nu ne dau voie decat pe rand), cand a intrat tata socru acolo, el a inceput sa planga… Tata! Sa planga!… „-Eii… ce-mi faci? Pai, a rezistat mama soacra, si nu rezisti tu? Nu intri daca nu te aduni!”Nu pot sa spun cat de mult a contat pentru mine gestul lui! Nu pot sa spun cat de mult a insemnat pentru mine sa stiu ca am alaturi oameni care simt cu mine, cu noi… M-au sunat colegii de la radio (Dan Oprescu mai intai, apoi Oana), Sanda din America (pe celular, dupa ce i l-a cerut lui Ado), tata, mama, Monica (care mi-a tot dat apeluri si sms-uri pe ambele telefoane) – nu mai vorbesc de mama soacra si de tata socru… Pe mama soacra si pe tata i-am tinut la curent cu tot ce se intampla atunci, pentru ca ori ma sunau ei, ori le dadeam eu apeluri…Doamne, te rog mult sa veghezi Tu asupra lor! Imi dau seama ca si daca as fi fost eu acolo, tot neputincios as fi fost, si tot la Tine as fi apelat! Stiu ca nu am nici un merit, stiu ca poate nu am nici caderea sa iti cer ceva si totusi, in nemernicia mea indraznesc sa Tte rog sa privesti la lacrimile mele prin ochii Domnului Iisus! Nu-ti cer nimic pentru mine! Te rog insa fii cu preaiubitii mei! In mod deosebit te rog pentru Dana, Dumnezeule! Intareste-o Tu, ridica-I moralul, ajut-o Tu sa Te simta aproape, ajut-o sa se vindece repede si inlatura Tu orice rau din trupul ei! Te rog apoi pentru Piciulica al nostru, pentru botzul acela mic, pentru sufletelul nostru, sa faci Tu In asa fel incat toate interventiile sa nu-I fi produs vreun rau! Te rog sa-l ajuti sa se nasca sanatos si voinic, si intreg la minte, si cu tot ce-I trebuie! In Numele lui Iisus te-am rugat! Amin!
Azi mama soacra a vorbit cu Stela, si a facut rost de legitimatii de intrare in spital de la cabinetul dr. O., directorul spitalului (inca un motiv pentru care iubesc Romania – poti obtine orice cu relatiile potrivite! J). Apoi am mers cu ea la dna Mariana, asistenta, (care si ea m-a impresionat, pentru ca a fost sa te vada si la Terapie Intensiva, desi nu mai avea nici o obligatie). Apoi ne-a ajutat sa te vedem amandoi, pe rand, si cand am vrut sa ii bag ceva „multumiri” in buzunar (dupa obiceiul locului J), mi-a spus: „-Vrei sa ma superi?” Si acum, cand ma gandesc la cat de bun a fost Domnul cu mine astazi si zilele acestea, prin bunavointa pe care a aratat-o celor dragi mie, de-abia ma pot stapani sa nu plang (nu reusesc eu prea bine, dar asta ramane intre noi si batista mea uda…). Mai intai, ma gandeam cum ni l-a scos El in cale pe dr. B, si ca fara el nu stiu daca am fi ajuns toti trei pana aici… Apoi, cata bunavointa ne-a aratat el, asistentele (Mariana in mod special – apropos, azi am intrebat-o pe ea cat sa-I dau medicului, anestezistului etc.). Si, nu in ultimul rand, chiar si in faptul ca salonul Danei a avut un pat liber exact in aceste doua nopti in care a avut nevoie de mine! Azi, de exemplu, era plin peste tot!… Fii binecuvantat, caci mari minuni faci!Inca imi rasuna in minte binecuvantarile promise in Psalmul 91 – despre care ii ziceam azi Danei, dimineata, chiar inainte (sau dupa?!) ce ne-am rugat, inainte de operatia ei! Dumnezeu poate! Am incredere in El ca va face ca totul sa fie bine! Te rog, Doamne, ajuta necredintei mele! Amin!
