“Daca ierti, dar nu uiti, inseamna de fapt ca nu ai iertat”… spunea un mit care ne era prezentat de multe ori cu valoare de intelepciune absoluta de unii batrani ai bisericii in care am copilarit. Da, indraznesc sa spun ca este un mit… asa cum indraznesc sa spun ca iertarea si uitarea sunt doua lucruri diferite aproape total.
A ierta este divin. A uita este, uneori, o prostie… Daca as fi femeie, sotie, si sotul meu m-ar abuza fizic, m-ar lovi, l-as putea ierta. Daca as uita insa ca m-a lovit, si nu o data, ci iar si iar, m-as intreba sincer daca sunt in deplinatatea facultatilor mele mintale.
A ierta este o calitate. A uita este un defect… A ierta presupune mai mult decat a uita… A ierta inseamna sa nu uiti, ci, dimpotriva, sa STII ca celalalt a gresit, dar sa fii dispus sa treci peste greseala lui, sa nu ii porti pica si, mai ales, sa fii decis sa nu ii amintesti mereu de greseala lui. Dar, atentie, asta nu inseamna ca trebuie sa iti impui sa uiti ca respectivul ti-a facut rau, si sa ii acorzi automat aceleasi drepturi si privilegii ca inainte de a-ti gresi. Din perspectiva acestei ultime situatii indraznesc sa afirm ca a uita este o prostie… Ca angajat al unei banci, il pot ierta pe manager pentru ca a facut o serie de prostii si a falimentat banca, lasandu-ne pe toti salariatii fara serviciu. La urma-urmei, si el este om, are problemele lui (ca n-ar fi trebuit sa faca o serie de alegeri… e alta discutie, dar daca eu sunt dispus sa trec peste asta este treaba mea, nu-i asa?), are slabiciunile lui… A ierta este divin in cazul acesta si, daca putem sa il iertam, ii facem un bine nu doar lui, ci si noua insine, care nu mai suntem nevoiti sa traim cu lastarii de amaraciune, cu supararea si cu neiertarea in suflet. Ar fi insa curata prostie sa uit ce a facut si sa il pun din nou manager la banca pe care as infiinta-o impreuna cu colegii mei, doritori sa lucram pe cont propriu… nu-i asa? De iertat l-am iertat, poate chiar l-as angaja, dar nu ca manager… Ar trebui sa treaca o perioada considerabila de timp, in care el sa ne recastige TREPTAT increderea, sa se achite cu brio de indatoriri mai mici, pentru ca apoi sa ii poti incredinta din nou pe mana puterea de a lua decizii extrem de importante nu doar pentru el, ci si pentru altii…
Iertarea este o notiune subiectiva. EU ALEG sa iert. Nu trebuie, nu mi-o poate impune nimeni. Este alegerea mea, bazata pe propriile mele perceptii asupra faptelor care solicita iertarea, bazata pe modul meu de a privi problema, pe dispozitia mea de a trece peste neajunsurile create si de a merge mai departe, de a permite unei rani sa se inchida, sa se cicatrizeze si sa se vindece. Pielea insa nu va mai fi la fel ca inainte de “trauma”… Raman cicatricele… Insa eu, ca fiinta umana, sunt vindecat… in vreme ce neiertarea presupune refuzul meu de a lua “tratamentul”, de a permite ranii sa se cicatrizeze, incapatanarea mea de a lasa rana deschisa mereu, in ciuda durerii, pericolelor si neajunsurilor la care ma expun…
A ierta este divin… Christos a dus iertarea la apogeu. Desi in toata Biblia se vorbeste despre iertare, ne este poruncit sa ne iertam unii pe ceilalti (daca este o porunca, inseamna ca tine de noi, deci noi, daca vrem, putem sa iertam…), in Noul Testament aceasta calitate este accentuata parca mai mult decat oriunde. “Iertati-va unii pe altii”, “nu lasati sa apuna soarele peste mania voastra”, “Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac…”, “si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri…”, plus sute de indemnuri la iertare in toata Biblia… (primul care imi vine in minte este “duceti-va de invatati ce inseamna <<mila (as parafraza aici termenul “mila”, inlocuindu-l cu “iertare”) voiesc, nu jertfa>>!”)…
Mereu m-a surprins faptul ca, in rugaciunea “Tatal nostru”, acolo unde sunt sintetizate cele mai importante lucruri din viata noastra, pe care i le cerem lui Dumnezeu, un fel de “piramida a trebuintelor” crestinului, dar descrisa nu de Maslow, ci de Iisus, este luata in discutie, alaturi de “painea noastra cea de toate zilele”, de “nu ne duce in ispita”, “izbaveste-ne de cel rau/ cel viclean”, si problema iertarii… “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”… A fost o vreme cand nu puteam spune rugaciunea Tatal nostru tocmai din acest motiv… inclusiv la biserica, cand se rostea impreuna cu toata comunitatea, era singura fraza pe care o saream… Mi se parea ca e ca un fel de blestem… atata vreme cat eu nu ii iertam pe cei care imi gresisera… Cum ii puteam spune lui Dumnezeu sa ma ierte asa cum ii iertam eu pe X, Y si Z? Adica… sa nu ma ierte?… Miscarea “desteapta”, credeam eu atunci, era sa nu rostesc fraza aceea, sau sa rostesc doar prima parte… “si ne iarta noua greselile noastre…” dupa care saream la urmatoarea - “si nu ne duce pe noi in ispita…”. Dupa care m-am prins ca incercam sa il pacalesc pe… Dumnezeu, cel care este Atotstiutor… Omniscient… Ma rog, am mai avut un argument… Mi-am dat seama ca Dumnezeu este Suveran, si ca El primeste in cerul Lui pe cine vrea El, nu pe cine consideram eu ca este vrednic sa intre acolo… Prin urmare, s-ar putea sa am surpriza sa ma pomenesc alaturi de cineva pe care, desi e “fratele meu, pentru care a murit Christos”, il consideram nedemn si nevrednic de a fi in compania lui Avraam, Isaac, Iacov, a apostolilor, a Mantuitorului si… a mea… O vreme m-am consolat cu gandul ca respectivul canta in biserica la Tenor, pe cata vreme eu cantam la Bass… deci oricum nu am fi fost la aceeasi voce… Deh, copilarii… Pana la urma mi-am dat seama ca TREBUIA sa iert. Si pentru respectivii, dar mai ales PENTRU MINE. Pentru a putea sa am din nou pace si bucurie in suflet, pentru a ma putea ruga din nou fara sa ma simt cu musca pe caciula, pentru a putea spune Tatal nostru fara sa mai incerc sa duc pe nimeni cu “presul”… pentru mine…
Azi, sunt mai mult decat convins, cred din tot sufletul ca a ierta este mai sanatos si mai benefic pentru Biserica, pentru fiecare individ in parte, decat a tine supararea. Tot ce trebuie sa fac, atunci cand nu pot ierta, este sa cantaresc bine avantajele si dezavantajele pe care le are decizia cu pricina. Si, nu stiu cum se face, dar mereu balanta inclina in favoarea… iertarii…
