Publicat de: Adrian | August 6, 2007

Mi-e o leneeeee… Dar ma tratez!

M-a palit odata in moalele capului un proverb: „cine se leneveste in lucrul sau, este frate cu cel care nimiceste”… Si asta tocmai atunci cand mi-era o lene si o lehamite… tocmai cand ma apucase acea „oboseala placuta de vineri” (stiti ca se spune ca exista doua feluri de oboseala: oboseala placuta de vineri, si oboseala neplacuta de luni dimineata…)… tocmai cand ma gandeam la cate pot face in week-end… Si la faptul ca ceea ce am de facut la serviciu pot face foarte bine si luni… sau marti… Ca doar n-au intrat zilele in sac…

 Imi este foarte confortabil sa ma gandesc la faptul ca, daca fac ceva, asta este oricum mai mult decat sa nu fac nimic. Imi este confortabil sa ma gandesc la faptul ca, spre deosebire de altii, eu unul incerc sa mai misc cate ceva… Dupa care ma uit in jurul meu, unde gasesc atatia oameni care o duc intr-o dulce si perpetua trandavie , fara nici un efect advers vizibil, ba, din contra, care se bucura de aproximativ aceleasi drepturi si privilegii ca si mine, sau ca si altii care muncesc mai mult decat mine… Si nu pot sa nu ma intreb… de ce oare ma agit atat? Nu pot sa stau, pur si simplu… Ok, inteleg asta, dar pot sa muncesc „la relanti” („la ralanti” – pentru cei care tin cu tot dinadinsul sa vorbim ca in DEx, DOOM, Indreptare orto… etc.). Pot sa stau, sa mai trag pisica de coada, pentru ca, vorba aia, timpul trece, leafa merge…

Am facut armata la scoala de ofiteri, la „teristi”. Cine a facut armata stie ce inseamna „sectoare”… si ce inseamna frecusul superiorilor ierarhici pe sectoare… Cand ajungeam dimineata la unitate, la 06.30, prima grija era sa imi pun tinuta militara si sa trec „pe sector”, pentru ca la 07.30 se facea verificarea… Inevitabil, trebuia sa ne intoarcem, pentru ca permanent cineva gasea ceva in neregula, asa ca unul din camarazii mei de arme nu intelegea de ce ma straduiesc ca totul sa fie facut bine de prima data (maturat, spalat pe jos cu mopul sau combinatia dintre ele – „mopura”… prietenii stiu ce e… 🙂 ). Ideea era ca, daca faceam treaba bine din prima, a doua oara nu trebuia decat sa retusez…

Mereu m-am intrebat daca toti sunt ca mine, adica se entuziasmeaza atunci cand trebuie sa faca ceva nou, inedit, sunt gata sa invete sa faca lucruri noi, apoi, cand le-au prins „spilul”, o lasa mai moale, la relanti… Bineinteles ca stiu ca nu sunt toti asa… dar sunt foarte putini cei care isi pastreaza cheful de treaba de la inceput pana la sfarsit… Si eu unul nu incetez sa ma intreb cum reusesc sa o faca… Oare chiar reusesc, fara stradanie? Oare chiar vine totul de la sine? Se trezeste omul dimineata, cu chef de treaba, munceste toata ziua, ia repede o pauza de masa la pranz, apoi se intoarce la lucru, lucreaza cu spor… pleaca, acasa munceste in continuare… nu sta o clipa… pana vine seara, cand isi face planurile pentru a doua zi… cum sa munceasca mai bine, sa fie mai eficient…

Sa fie vorba despre o cultura a muncii? Cum au, de exemplu, japonezii… Sau germanii (ma rog, asa umbla vorba…). De japonezi chiar citim destul de des – mai moare unul de la prea multa munca… asa cum se intampla la noi de mai moare cate unul care a baut prea mult si apoi s-a suit pe te miri ce schela din santierul unde lucra si… s-a intamplat nenorocirea…

Interesant este ca si la noi a murit o romanca de-a noastra de prea multa munca… Ce de talk-show-uri… Ce de oameni revoltati ca muncim prea mult… Eu am tot incercat sa le explic… „Oameni buni, nu va alarmati prea mult… Noi lucram la… STAT!” (ma rog, si suntem remunerati ca atare… 🙂 ) Auzi mataluta, si se mai spune ca munca n-a omorat pe nimeni…

Acum, lasand gluma la o parte, sunt putini cei din afara sistemului care chiar cred ca se poate munci si la Stat; si mai putini sunt cei din interior care nu se simt revoltati cand le ceri sa munceasca… Scuze se gasesc din belsug…

Da, sunt comod, dar trebuie sa incerc sa ma tratez. Trebuie sa lupt cu lenea, cu lehamitea, cu scarba cotidiana, si sa fac ceva; sau, in spiritul celor discutate, sa continuu sa fac ceea ce am inceput. De ce? Pentru ca, indiferent cat de greu ar fi sa accept lucrul acesta, ceea ce face fiecare individ la locul lui de munca… conteaza. Chiar daca nu se poate observa, de multe ori, decat atunci cand acel cineva care isi face treaba bine lipseste, permanent sau ocazional. Si, pentru ca activitatea mea conteaza, pentru ca sunt oameni care se bazeaza pe mine, pentru ca imi place sa cred ca pot schimba ceva (chiar daca inca nu stiu ce, chiar daca uneori ajung sa nu mai cred din tot sufletul asta), pentru ca, in ultima instanta, aceasta este menirea noastra, sa facem ceea ce trebuie, atunci cand trebuie, voi lua la goana lenea, lehamitea, plictisul, ba chiar si teama de esec, de necunoscut sau orice alte piedici. Pentru ca „cine se leneveste in lucrul sau, este frate cu cel care nimiceste” (Proverbele/ Pildele lui Solomon, cap. 18, v. 9). Pentru ca, daca aleg sa las o casa in paragina, nu sunt cu nimic mai prejos decat cel care ia barosul si o darama…

Cat despre bani sau alti factori stimulatori… ma consolez cu ceea ce spunea un ganditor pe care il respect in mod deosebit – Napoleon Hill: „The one who does more than he is paid for, will be soon paid for more than he does”, intr-o traducere barbara „cel care face mai mult decat activitatile pentru care este platit, va fi in curand platit mai mult decat va munci”… Cel putin teoretic… Daca nu se va intampla si practic, macar ramai, la sfarsit, cu satisfactia ca ai facut ceva, ca ai ajutat pe cineva, ca a iesit ceva din mainile tale…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: