Publicat de: Adrian | August 30, 2007

„Tati, hai sa mergem in cer!”

Piciul meu face ce face si ma surprinde cu cate ceva. Desi de multe ori pare a fi absorbit de diverse lucruri, desi nu rateaza nici o ocazie pentru a-si umple buzunarele (sau pe ale mele, atunci cand pantalonasii lui nu dispun de astfel de „anexe”) cu pietre (ba ca pentru pestii din acvariu, ba, mai nou, pentru trotuarele din jurul casei), desi ma intreaba de zeci de ori aceeasi chestiune (aici m-am prins, se joaca cu mine, cu noi… pentru ca atunci cand il intreb eu ce crede despre problema pe care mi-a ridicat-o a nu stiu cata oara, ba imi raspunde cu „spune tu primul”, ba imi ofera raspunsul corect… ceea ce se intampla de multe ori, dar dupa „presiuni”…), imi pune uneori intrebari de o profunzime care aproape ma inspaimanta.

Piciul meu e topit dupa carti, dupa povesti. Normal, dupa fiecare (re)citire, urmeaza o serie de „de ce?”-uri. Am descoperit ca trebuie sa fii extrem de inventiv pentru a-i raspunde multumitor, fara a incerca sa il duci cu presul sau cu zaharelul si, mai ales, fara a incerca sa eviti sa ii oferi informatia corecta si cat mai completa pentru intelegerea lui de baietel la 3 ani si jumatate.

M-a facut praf o data, cand a inceput sa planga pentru motivul ca bunicii lui au imbatranit, ca sunt batrani…. „Eu nu vreau sa imbatraneasca…”, mi-a spus printre suspine…

Normal, dupa batranete urmeaza moartea (pentru cei mai fericiti, sau, ma rog, pentru cei pe care-i consideram mai fericiti pentru ca sunt mai longevivi). Dupa logica lui, fireste, daca nu imbatranesti, nu mai mori… Dar… si aici e un mare DAR… Cum sa il linistesti pe micutul care, cu ochii umezi si buzisoara de jos tremuranda, te intreaba de ce imbatranesc oamenii, ce fac dupa ce imbatranesc, de ce mor eroii povestilor si unde se duc dupa ce mor? Cum sa ii explici ca a imbatrani nu e neaparat un lucru rau, ba, dimpotriva (desigur, asta in conditiile in care reusesti sa te focalizezi si asupra altor aspecte decat cresterea insuficienta a pensiilor, boala, singuratate…)?

O prima incercare a fost aceea de a-i explica ca nu e rau daca imbatraneste un om. De ce? Normal, trebuia sa ma astept la asta… De ce? Pentru ca… devii mai intelept! Urmeaza, apoi, o serie de alte intrebari legate de intelepciune, despre faptul ca un om intelept cunoaste raspunsurile la aproape toate lucrurile, la faptul ca un om intelept e mai bun cu cei din jurul lui, ii ajuta mai mult, iubeste mai mult… Dupa toate astea ma incuie cu o alta intrebare: „Dar X (o cunostinta in varsta, cu parul alb) e intelept?” Ma uit la sotia mea, ea se uita la mine, ne pufneste rasul pe amandoi, dupa care gasim raspunsul salvator: „Sigur ca e mai intelept decat atunci cand era tanar!” Si cu asta am spus adevarul, fara a-i leza nici imaginea respectivului care are multe, foarte multe calitati, dar cu greu as putea spune ca e idealul meu in materie de intelepciune… (Apropo… chiar asa… cine ar putea fi? Si ma refer la persoane cat se poate de umane, nu la raspunsuri reale, dar din pacate stereotipe (sau stereotipizate…), gen Dumnezeu, Domnul Iisus… sau pastorul nostru…).

Cu un alt prilej vorbeam despre Cer, despre acel loc in care oamenii nu imbatranesc, unde locuieste Dumnezeu, cel care a facut cu mainile lui cerul, si pamantul, si pomii, si cateii nostri, si luna lui Luca, si soarele, si pe mami, si pe tati, si pe Luca… Ei, uite, imi spuneam triumfator, ca am gasit o alta explicatie reala si, in sfarsit, multumitoare pentru problema lui cea arzatoare, referitoare la batranete… La care mi-o tranteste din nou: „In cer oamenii nu imbatranesc?” „Nu, ingerasul meu. Nici nu imbatranesc, nici nu mai mor, nici nu ii mai doare nimic, nu se mai lovesc, nu mai plang…” „Eu vreau sa mergem in cer! Hai sa mergem in cer!” Nimic mai simplu, poate, pentru intelegerea lui… Doar eram plecati in concediu, cu masina, am ajuns la o distanta considerabila de casa (vreo 5 ore de mers alert)… de ce nu am putea ajunge si in cer?… Tot cu masina… dupa cate aveam sa imi dau seama din discutia cu juniorul…

Oricum, mi-am dat seama ca astfel de discutii aduc pe tapet o serie de probleme serioase, la care noi, maturii, oamenii mari, cei (aproape) intelepti (in sensul copilaresc pe care l-am descris extrem de sumar…), refuzam sa ne gandim in tumultul cotidian… Sunt problemele esentiale ale vietii, intrebarile fundamentale, daca stai sa te gandesti bine, probleme si ganduri pe care le alungi cu „trebuie sa fac asta si asta acum”, „trebuie sa platesc facturile la…”, „urgent trebuie sa ajung la banca…”… urgent, urgent, urgent… important… important…

Si uite asa murim, mai devreme sau mai tarziu… Si uite asa ma gandesc cat de greu imi este sa il inteleg ASTAZI pe Pavel, apostolul care spunea ca „doreste sa se mute” („Dincolo”, altfel spus, sa moara)… Si iarasi mi-am adus aminte de asa-zisa scrisoare a lui Pittis, cea care, chipurile, ar fi fost scrisa de acesta inainte sa moara, de un realism cutremurator, care a tot circulat pe mailuri in august 2007… Si nu pot sa nu ma gandesc ca, totusi, mi-as dori sa traiesc mult (si bine!)… si ca nu pot privi (cel putin, nu acum) moartea drept ceva de dorit… Mai am atatea de facut, de realizat… desi… sunt atat de naiv… toate se pot face si fara aportul meu „esential”…

Sunt atat de… OM… atat de atasat de lucruri care, in definitiv, sunt… trecatoare, pieritoare, supuse ruginei, prafului, colbului, degradarii… putrezirii… si pare atat de departe acea „indumnezeire” de care vorbea Staniloaie… atat de greu de atins… dar ce spun?! Sunt OM, si mai e mult pana departe… dar… mare noroc am cu Biblia asta pe care… de-as pretui-o mai mult, sau macar la justa ei valoare… Biblia care imi ofera atatea modele si atatea exemple de OAMENI… la fel ca si mine… oameni care au gandit la fel de uman ca si mine, dar care au fost bine primiti si apreciati de Dumnezeul acesta ciudat care, paradoxal, dupa standardele mele, nu pretuieste atat de mult rezultatele, cat stradania si sinceritatea absoluta… Ei, da, asta imi da speranta… sincer… Dumnezeule!… Sunt OM… si am atatea temeri, atatea ganduri pe care mi le alung, la care refuz sa ma gandesc… Dar iti multumesc pentru ca Tu esti Dumnezeu pentru amandoi, esti „indumnezeit”, prin Christos, pentru amandoi, pentru ca ai mereu timp si rabdare sa ma asculti… chiar si cand iti pun aceleasi intrebari de zeci de ori…

Anunțuri

Responses

  1. Poate ca aici gresim, noi, adultii…uitand ca am fost copii si ca aceleasi intrebari esentiale le-am pus la randu-ne parintilor nostri. Acum ni se pare hilar sa ne auzim proprii copii intrebandu-ne lucruri extrem de serioase, la care ezitam de multe ori sa raspundem, sau ne straduim sa-i facem sa inteleaga cat mai bine lucruri care s-ar parea initial ca-i depasesc.
    E vineri, inceput de week-end, si gandurile astea frumoase pe care le-ai impartasit cu atata sinceritate nu fac decat sa-mi netezeasca iar si iar drumul acesta simplu si minunat catre Dumnezeu, catre Isus…vorba ta, chair daca nu am rezultate clare si pacatuiesc de multe ori pentru ca sunt OM, macar Cel Atotputernic imi apreciaza stradania…Sa-I multumim inca o data pentru toate lucrurile cu care ne-a binecuvantat!

  2. Si sa nu uit…Tare as vrea si eu sa merg in cer!

  3. Asa, deci piciul tau te ia peste picior. Cei nou in asta?

  4. E superb piciul tau. Sa-ti traiasca!

  5. 2 malina: stiu! 🙂 Saru’mana!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: