Publicat de: Adrian | Septembrie 14, 2007

Trei zile…

Trei zile… doar atat mai am pana cand piciul meu incepe gradinita… Si mi-e o frica de mor… Adica… hmmm… sunt barbat, vorba aia… nu mi-e frica… ca noua nu trebuie sa ne fie frica…

Imi aduc aminte si acum de sentimentele care m-au incercat in prima zi de scoala… in prima zi de liceu… In prima zi de armata… De gradinita, din pacate, nu imi amintesc. Eram prea mic atunci pentru a-mi aminti de astfel de detalii… Sunt altele care imi sunt inca proaspete in memorie, cum ar fi… Dana Niculescu, prima mea iubire, o blonda „tare” (orice as fi putut eu intelege prin blonda „tare” la varsta de patru ani… :-), imi aduc aminte de Oana Ciulei, fetita cu care ma jucam de-a doctorul si nu intelgeam de ce era suparata educatoarea cand vedea ca ii fac injectii… (sa fie oare pentru ca nu i le faceam in mana, ci in… ma rog, un gentleman se abtine de la astfel de detalii, asa ca mai puneti-va pofta-n cui! :-)…

Imi aduc aminte de prima zi de scoala, cand m-am vazut fata in fata cu o droaie de copii la fel de speriati si de neajutorati ca si mine, printre galiganii de-a sasea sau de-a opta, mi-aduc aminte de invatatoarea care isi dregea glasul intr-un fel care imi dadea fiori („se vede ca e rea”… imi ziceam in gandul meu…), imi aduc aminte de zidurile reci si cenusii ale scolii, de femeile care vindeau seminte si gume cu surprize in curtea scolii unde, cu doar cateva zile inainte, imi facea atata placere sa merg si sa ma joc cu baietii si cu fetele, unde am invatat sa merg cu bicicleta (fara rotile ajutatoare!!! :-)…

Imi aduc aminte de prima zi de armata, cand 28 de barbati (sau, ma rog, de viitori barbati, daca inca mai credeti ca armata este acea unealta magica de transformat baietii in barbati…) cautau sa se dea cocosi, pana in momentul in care hainele civile ne-au fost luate si incuiate in magazie, oferindu-ni-se in schimb hainele de camuflaj albastre ale Jandarmeriei… Nu o sa pot uita niciodata prima noapte, cand acei 28 de barbati fie isi strangeau in brate pernele, fie isi sunau parintii sa „dea niste telefoane sa ii scape de aici”, fie plangeau ca niste fete mari… dar pe ascuns, sa nu ii vada nimeni, pentru ca… deh… noi trebuie sa traim cu povara de a fi tari ca stanca, secatuiti de lacrimi, regrete si temeri… Nu o sa pot uita sentimentele pe care le-am avut atunci… Gata, s-a terminat cu libertatea si traiul in puf (orice ar fi insemnat aceasta)… De acum sunt la mana lor, si ma innebunea gandul ca nu mai pot face nimic sa scap… Nu imi puteam da demisia, nu puteam, pur si simplu, sa nu ma mai duc… Nu mai era cale de intors… Drum cu sens unic…

Si acum, piciul meu incepe gradinita… Puiul meu, mic si sensibil, atat de pacifist incat nu ar fi de acord nici macar in joaca sa „impuste” cu pistolul lui cu apa omuletii cu care face baie… Mi-e teama ca-l „mananca” baietasii de cartier, mi-e teama ca va plange, ca-i va fi greu… Dar… trebuie! E un pas care trebuie facut, iar eu, ca tata, trebuie sa imi iau inima in dinti, sa imi iau mina aceea de „barbat”, care nu schiteaza un regret, o lacrima… Trebuie! Face parte din job-description-ul de tata… Nu?

Sper din suflet sa se adapteze si sa-i placa… Dar tot imi iau o zi libera luni… Doar asa… sa fie… Uuuufff… Greu e, domnule, sa fii parinte!…

Anunțuri

Responses

  1. foarte frumos!Si cata empatie…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: