Publicat de: Adrian | Septembrie 18, 2007

Prima zi de gradinita

Gata! Suntem in grupa mijlocie! Si… de ce mi-a fost frica n-am scapat…

O gradinita in prima zi a noului an „scolar” reprezinta un tablou greu de zugravit in cuvinte… Zeci de micuti ingrijorati sau, dimpotriva, incantati de noua postura (fara sa stie ce-i asteapta… 🙂 ), agatati sau, dimpotriva, tinuti strans de manute de parintii, bunicii ori parintii si bunicii impreuna, acestia din urma mai ingrijorati decat prichindeii…

Cautarea salilor de clasa, repartizarea dulapiorului, primul contact cu educatoarea, florile sau orice altceva ar putea spune „incantat de cunoastinta” in sistemul de Stat (deh… daca v-a placut cartea si sa lucrati in sectorul bugetar… asa va trebuie!… :-)… Pozele de rigoare sau imortalizarea pe caseta video sau mini DVD a momentului…

Ultimele sfaturi date piciului… „Vezi, sa o asculti pe doamna X!” „Daca ai nevoie de ceva, daca faci pipi sau caca, ii spui doamnei X!”

… Si promisiunea deopotriva linistitoare si ingrijoratoare, pentru ca, dincolo de cuvinte, razbate crudul adevar – vor ramane singuri, pentru un timp, in acest loc totalmente strain, cu niste necunoscuti… „Vin sa te iau cat pot de repede! Sa fii cuminte! Te pupa… si aici urmeaza ‘semnaturile’ – tati, mami, bunelu’, bunica, tataie…”

Ei… si acum incepe balciul care anima brusc acea cladire invaluita in liniste toata vara… „Nu ma lasaaaa…”, „Stai si tu cu mine!…”, Nu plecaaaa…”…

Am constatat ca, daca, printr-un miracol, nu ai stiut unde este gradinita in care trebuie sa iti duci copilul, nu ai cum sa o ratezi. Cel putin nu in prima zi… si mai ales in primele ore, in acel interval marcat de momentele in care parintii lasa odraslele si, respectiv, ora la care educatoarea da startul pentru intinderea patuturilor… Plansetul general al micutilor te va calauzi, fara doar si poate, spre locatia cautata… Cum tace unul si se mai linisteste, cum incepe altul… Numai ce ii vezi cum lasa buza inferioara in jos, cum incepe sa le tremure barbita… si efectul sonor nu se lasa nici el asteptat prea mult…

Intr-un final, parintii incep sa inteleaga ca nu e chip altfel… Dupa ce educatoarele i-au lamurit ca „e totul in regula”, ca „sunt pe maini bune”, ca „micutii se vor linisti”, ca „toti fac asa in primele doua saptamani”, mai trag cu coada ochiului prin geamul usii de la sala de clasa, doar asa, sa se asigure ei ca totul e bine, apoi, neavand incotro, accepta faptul ca picii trebuie sa dea piept cu realitatea si ca, la urma-urmei, nici ei nu pot astepta acolo la infinit si… pleaca…

Dar inima si gandurile tot acolo le raman… Toata ziua… Chiar daca nu o realizeaza pe moment… Isi gasesc o activitate „urgenta” care sa le umple timpul ramas pana la ora la care trebuie sa se prezinte sa-si ridice odorul de la gradinita (atunci am fost cu catelul la vaccinat… :-), sunt cu ochii pe ceas mai ceva decat pe butelie (nu se mai face, domnule, ora 13.30?…), raspund la telefoanele cu care ii asalteaza ceilalti membri ai familiei care nu au putut fi martori la eveniment (normal, fiecare vrea sa stie cum a fost, si toti pun aceleasi intrebari… La un moment dat, imi trecuse prin minte sa reactivez mesageria vocala si sa inregistrez ceva de genul: Da, l-am dus dimineata la gradinita. Da, a plans. Pe educatoarea lui o cheama „doamna Rodica – sau Uodica, cum ii zice ingerasul meu”. La ora 13.30 il iau. Da, le dau sa manance acolo… Aaaaa… era sa uit… Da, mai plangeau si alti copii; de fapt, directoarea m-a asigurat ca primele doua saptamani sunt cele mai dificile… Si nu, nu era cel mai mic si mai pricajit din grupa, ci toti sunt de aceeasi statura cu el… 🙂

Ma rog, una peste alta, este intr-adevar un eveniment stresant, atat pentru micut, cat si pentru parinti, bunici si alte rude apropiate. Atat de stresant incat eu unul as recomanda sa se evite in ziua aceea activitatile care presupun oaresce riscuri. Cel putin in prima parte a zilei… Si va vorbeste Stan Patitul (asta era nenea ala din povestea lui Creanga care a… patit-o… :-)… Cand ma intorceam cu catelul de la vaccinat, grabit, bine-nteles, cu ochii pe ceas, m-am trezit bot in bot cu un Opel Vectra, care a ramas fara bara fata, spoiler, masca, proiectoare ceata si un far… iar eu cu ceva zgarieturi pe bara din fata, o usoara indoitura, o gaura in buget si fara trei puncte… Soferii stiu despre ce vorbesc… Bine (daca exista vreun bine in toata afacerea…) ca nu a trebuit sa imi repar si eu masina pe asigurarea Casco, pentru ca s-ar fi lasat cu penalizari anul viitor… bine ca nu am ramas fara permisul de conducere sau ca nu s-a intamplat ceva mai rau… Dar… ce bine ar fi fost daca as fi fost constient de stresul imens care planeaza asupra unui parinte in ziua in care isi duce copilul la gradinita…

Ma rog, tot a fost un bine in toata afacerea… Cand m-am dus sa imi iau piciul, am aflat ca a plans mai toata ziulica… Si m-a intrebat de ce nu am venit mai repede… Am putut sa ii spun ca m-am grabit cat am putut de mult… „Pai, tati, trebuia sa ii claxonezi pe aia!…”   „I-am claxonat, tati, uite, am si busit o masina de tare ce m-am grabit…” „Si ce a zis ala?” „A zis: Aoleu!” „Si dupa aia ce a zis?” „Tot… aoleu…”

Ei, sa nu va inchipuiti ca sunt un mare vitezoman, sau ca merg imprudent, ci dimpotriva… Nu imi place sa dorm la volan, dar nici sa conduc ca un om inconstient… Dealtfel, nici nu am avut cine stie ce incidente de cand conduc… Dar, vorba ceea, se mai intampla si la case mai mari…

Ma rog, un alt „avantaj” din toata povestea a fost faptul ca, atunci cand l-am luat acasa, eram si cu catelusa noastra, dupa care piciul e topit… Si a trecut destul de repede peste toata povestea… Asta nu inseamna insa ca nu a schimbat vorba atunci cand mami, si apoi si restul familionului l-au intrebat „Cum a fost la gradinita?” „Hai ca mai vorbim si mai tarziu, ca mi-e un somn acum…” (ei… ce intrebare e asta? Bine-nteles ca nu a binevoit sa doarma la pranz acasa… 🙂

Mari banditi, piticaniile astea scumpe… Si cand te gandesti cate grijuri ne facem, ca parinti, din pricina lor… Si… cat de greu este sa acceptam ca au crescut, ca nu mai sunt mogaldetele pe care le tineam mai ieri intr-o singura mana, le hraneam, le spalam, le schimbam pampersii…

Curat-murdar, coane Fanica… Imbatranim… sau, ma rog, noi ramanem la fel… copiii cresc… Dar ce bine e sa ii ai, si sa te uiti la ei cum depasesc diferitele stadii ale vietii!

 Hai… lasati gargara!… Puneti mana pe telefon, sau mergeti direct, daca puteti, si profitati de ocazia de a petrece timp de calitate cu copiii!… Sau macar spuneti-le la telefon ca ii iubiti, si fiti alaturi de ei, aratandu-le acest lucru! Conteaza mult sa stie asta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: