Publicat de: Adrian | Noiembrie 8, 2007

„-Tati, hai sa ungem gadinita cu untua!…”

Zi de zi, dimineata de dimineata, aceeasi problema… Piciul meu ne spune de cum se trezeste ca „nu-mi pace la gadinita!”, ca „ii uasc pe copii” (desi, din cate mi-am dat seama, nu a prins el exact sensul cuvantului… slava Domnului!), „nu viau la gadinita, te uog…”

Categoric, cele mai grele momente sunt cele de lunea dimineata, sau cele de dupa vacanta (ca, na, o facuram si pe asta… daca tot a venit vacanta, a stat acasa o saptamana… si luati-o tati si mami de la inceput cu lamuririle…). Plansete, lacrimi de crocodil, vome (la asta se pricepe, ca s-a nascut la sapte luni, nu a avut stomacelul suficient de bine dezvoltat de la inceput si a avut ceea ce in termeni medicali se numeste „reflux gastro-esofagian”… ma rog, ideea e ca voma cu multa usurinta, si ne-am chinuit enorm cu el in toata perioada cat a fost mititel…), rugaminti fierbinti pe la cine tine – incearca intai la noi, dupa care da fuga la bunici… deh… ei ar fi cedat de mult si nu l-ar mai fi dus la gradinita, daca n-am fi fost noi, caposi si iresponsabili, insensibili sa insistam… Ei, pana la urma s-au mai prins si ei de faptul ca piciul nostru nu e prost deloc, si ca foloseste tot arsenalul din dotare pentru a-si vedea visul cu ochii – acela de a sta acasa…

Dar, clar, nu-i place omului gradinita si pace… Normal, este pentru prima data cand el protesteaza de atata timp si noi nu am cedat… Si, vorba aceea, macar daca acolo ar gasi vreo clona a lui tataie, care se executa imediat ce printisorul nostru zice „hai!”, „vreau” sau „te uog!”… Dar nu, acolo e doamna asistenta, care insista sa manance macar la masa de dimineata (pentru ca am decis sa il luam la 12.00, sa-i fie tranzitia mai usoara… dupa care il vom obisnui incet-incet si cu masa de pranz, si cu somnul la pranz acolo eventual…), acolo e „doamna Uodica” si „domnisoaua Giogiana” (pe ultima vrea sa o ia acasa, spre bucuria mea si a lui tata socru… 🙂 ), care si ele ii impun, cu mult tact, e drept, un oarecare program, acolo sunt si alti copii de care „pofesoaiele mele”, cum zice Jupanasul meu, trebuie sa aiba grija, si nu mai e in centrul atentiei (desi chestia asta e relativa, din moment ce omuletul meu isi are scaunul lui, la catedra, langa educatoare… Tare, ce sa zic… m-a luat la faza asta… 🙂 ).

Ei, si uite-asa, zi de zi trebuie sa gasim modalitati de a-l convinge sa mearga acolo, sa il mai binedispunem, sa il motivam sau sa ii combatem negativismul si caposenia (cu cine o semana? 🙂 ). Zilele trecute, intr-o dimineata, cand imi spunea ca vrea sa o luam pe Megane acolo (catelusa noastra, un ciobanesc alb – nu radeti… el i-a ales numele… e topit dupa masini, normal), si eu i-am spus ca nu se poate, pentru ca s-ar putea sa faca pipi in clasa lui, sau pe hol, sau afara… mi-o tranteste: „eu viau sa faca pipi acolo! Pe toata gadinita!…” 🙂

M-a bufnit rasul, normal, mustaceam eu si inainte, cand el mi-a zis ca isi asuma riscul de a lasa ceva urme galbene prin clasa, la care omul, normal, a ridicat miza…

Asa ca i-am povestit ca, pe cand eram eu mic, oamenii povesteau de niste copii care ar fi uns scoala cu untura, ca sa o manance cainii… Si, deodata, un beculet s-a aprins in capsorul puiului meu: „Tati, hai sa ungem gadinita cu untua!” 🙂

Am ras eu cat am ras, au ras si ceilalti, dupa care, vazand ca insista, normal, i-am explicat ca degeaba undem gradinita cu untura, pentru ca orice catel va linge untura si atat… gradinita va ramane acolo… Poate doar, cel mult, vreun caine mai zbangiu sa roada un pic din vreun colt al gradinitei… „Pai, ma…”, imi zice, cu mimica omului care e convins ca solutia lui va da roade, „o mai ungem o data, si inca o data…” 🙂

La urma-urmei, poate, cine stie, daca o ungem zilnic, fie de la untura, fie de la catei… poate-poate s-o clinti vreo caramida…

Oricum, e clar… Omul e perseverent si nu se da batut usor… Ceea ce e un lucru bun, nu-i asa? Dar nu le intrebati asta pe sotia mea sau pe mama soacra… 🙂

Anunțuri

Responses

  1. Am trectut printr.o experienta dureroasa legat de copii acum un an si inca …. doare. De fiecare data cand citesc jurnalul imi dau lacrimile, dar savurez fiecare cuvintel. Domnul sa va binecuvanteze ingerasul si nu uitati sa multumiti zi de zi Domnului pentru micuta comoara.

  2. Iulia, as vrea sa pot spune ca inteleg durerea ta. Adevarul este ca nu pot. Pot doar sa incerc. Singurul care poate, intr-adevar, este Dumnezeu. Prin Iisus Christos, El a experimentat durerea. De aceea ne poate fi – si ne este! – alaturi.
    Iti multumesc pentru cuvintele tale. Au fost putine, dar eu unul am simtit lacrimile si o farama din durerea care sta in spatele lor. Daca vrei sa imi scrii mai multe, poti sa o faci. Poate, daca mai sunt si altii, o sa fac chiar o pagina aici, unde sa iti versi sufletul inaintea Domnului si inaintea noastra, a celor care citesc Jurnalul. Mie unul mi-a fost de ajutor faptul ca am asternut in scris experienta mea, si am descoperit ca si altii pot beneficia de pe urma ei.
    Adrian

  3. Multumesc mult pentru incurajari. As putea scrie multe si cred ca mi-ar face bine sa impartasescu cu altii durerea mea si sa stiu ca altii se roaga pentru mine, insa ….. pe o pagina publica e atata de greu…. iar cei din jurul meu imi spun ca r fi cazul sa uit odata si sa merg mai departe, si sa facem un copil ceea ce pentru mine e extrem de greu si acum mi frica sa ma gandesc la un alt copil. Mi frica de un nou esec, mi frica sa nu trec iar prin ce am trecut desi …. iubesc copiii…

  4. Unul din lucrurile bune pe care le ofera „spatiul public” de care vorbesti este acela ca poti fi tu insati, fara ca ceilalti sa iti cunoasca identitatea reala… Exista atatea nick-uri, atatea „porecle”… Chiar meditam zilele trecute la subiectivismul nostru vizavi de cei pe care ii cunoastem… Gandeste-te doar la un nume al unei persoane cunoscute… Imediat i-ai „aplicat” o „eticheta”: baiat bun, destept, de gasca sau dimpotriva, tradator, gura sparta etc. Blogul iti ofera posibilitatea de a trece peste aceste neajunsuri. Iti ofera posibilitatea de a impartasi anumite ganduri, experiente, iar multi dintre cei care le citesc le citesc pentru ce scrii, pentru cum scrii, nu pentru cine esti. Iar tu, la randul tau, poti fi libera in a te exprima, in a fi tu insati, fara constrangerile pe care ti le impune faptul de a-ti fi cunoscuta de ceilalti identitatea reala.
    Dar… iti inteleg rezervele. Ai insa posibilitatea de a scrie un jurnal. Noteaza in el ce simti, frustrarile temerile, revoltele tale… dar si rugaciunile, modalitatile de rezolvare, sperantele…
    S-ar putea sa iti faca mai mult bine decat banuiesti!

    Cat despre teama de esec… Nu-ti garanteaza nimeni ca vei reusi… Dar, pe de alta parte, nu ai cum sa reusesti daca nu incerci… E un cerc vicios, stiu… Dumnezeu sa iti dea intelepciunea si puterea de a face alegeri intelepte, la timpul potrivit!

    Adrian


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: