Publicat de: Adrian | Aprilie 24, 2008

Victor SARBU a trecut la cele vesnice

Putini stiu ca „Sfantul” a trait in Romania… Prin anii 70 era la moda celebrul serial cu Roger Moore. Dar nu la el ma refer acum, ci la un alt personaj, cu care nu a avut in comun decat porecla. Si dorul de duca… pentru a-i ajuta pe ceilalti…

 

Fost asistent medical, prin vremurile tulburi de dinainte de Revolutia din 89 a parcurs zeci de mii de kilometri pe jos, sa-si ajute fratii intru credinta. Mai ales pe cei nevoiasi, care nu-si permiteau sa plateasca pentru tratamente la domiciliu… Mai o injectie… o moldamina… o penicilina… mai o tensiune… un consult… Rareori il gaseam acasa. Chiar si atunci cand eram copil si, in vacanta fiind, ramaneam la bunici cateva saptamani bune. In permanenta era cineva care sa aiba nevoie de „fratele Sarbu”… Cand ma trezeam dimineata il gaseam deja plecat… Mai aparea dupa-amiaza, cu gentuta lui medicala, in care avea seringile din sticla, sterilizate, cu ace groase… pe care le fierbea mamaie seara… Mergea hotarat, fara insa a se grabi…

 

Nu de putine ori, cand se intorcea acasa, dupa o zi plina, il mai aborda cate un vecin… „Nea Victore, poti sa vii si pe la noi sa o vezi pe mama? Ca-i bolnava si nu stiu ce are…” Nu l-am vazut niciodata sa refuze pe cineva… Nu l-am auzit nici macar sa il amane, spunandu-i ca va trece pe acolo mai tarziu, dupa ce va merge pana acasa, sa manance… sau a doua zi… Nu… Oricat ar fi fost de solicitanta ziua, lasa totul si mergea „la datorie”…

 

Imi amintesc ca aveam cativa anisori si ma intorceam cu parintii mei, din cartierul Damaroaia, de la bunici, spre Drumul Taberei, unde locuiam atunci. Eram in masina rosie a tatalui meu… „noua” lui achizitie… o Dacie 1300, second hand, prima lui masina, de care era tare mandru… Pe drum, observa un cuplu in varsta care parea a avea probleme. Sotia lui era asezata pe bordura, pe marginea trotuarului, iar batranelul o tinea de mana si se uita disperat dupa ajutoare. Tata a oprit masina, a aflat despre ce e vorba si i-a luat sa ii duca la spital. Pe drum, batranica a inceput sa horcaie… chiar cand ajunseseram in dreptul casei lor… Sotul ei ne-a rugat sa oprim, sa mergem sa sunam la Salvare… poate o fi vreuna in apropiere… si or putea sa o ajute cumva, pana sa ajungem noi la cel mai apropiat spital… Batranul a intrat in casa, iar noi am stat sa avem grija de femeie… Atunci a aparut bunicul… In mintea mea de copil parca a rasarit soarele… El putea sa o ajute… Din pacate, tot ce a putut face a fost sa constate ca „nu mai are puls”, si sa il mangaie pe batran cu cateva cuvinte care i-au mers la suflet… Nu stiu ce i-o fi zis… dar stiu ca lacrimile lui nu erau lacrimi de deznadejde…

 

Atunci mi-am dat seama ca bunicul nu putea sa faca chiar orice… Dar ca facea mult mai mult decat simple injectii… Si am intrezarit, in felul meu copilaresc, o farama din dragostea lui fata de oameni… fata de Dumnezeul lui in Numele caruia facea toate acele lucruri, fara sa accepte nici o „atentie” de la cei pe care ii ajuta…

 

A fost diacon la cea mai mare biserica baptista din Bucurestii acelor vremuri – biserica Golgota. Acolo am aflat ca unii oameni ii ziceau Sfantul… dar nu pe fata, pentru ca i-ar fi dojenit cu siguranta… El tinea lectiile de cateheza… i-au trecut prin maini, cum se spune, generatii intregi de credinciosi… 

 

Imi placea tare mult sa-l vad la amvon, duminica dimineata… Mi se parea ca i se potriveste tare bine… Imaginea lui acolo si felul lui de a fi, de a vorbi, m-au facut sa iubesc biserica… fratietatea… maiestatea serviciilor divine… Peste ani, dupa ce parintii mei au trecut printr-un divort, imaginea bunicului la amvon mi-a staruit multa vreme in minte… si pot spune ca a contribuit semnificativa la intoarcerea mea la Dumnezeu si la ramanerea familiei mele pe aceasta Cale. Aproape un an de zile nu am mers nicaieri, in nici o biserica… Mie imi era dor de „Golgota”… de biserica… si i-am batut la cap sa mergem la biserica… Daca nu ar fi fost asa… poate ca acum eram pe o cu totul alta cale…

 

La un moment dat, am aflat ca bunicul nu a mai mers la biserica pe care a iubit-o atat de mult… Eram prea mic pentru a-l intreba de ce… Peste ani, am avut privilegiul de a discuta cu cativa oameni care au fost in comitetul bisericii in acele vremuri… De la unul din ei am aflat ca Securitatea i-a inscenat ceva urat de tot, iar el a preferat sa se retraga, pentru ca biserica sa nu aiba de suferit, si ca nimeni sa nu gaseasca in el o pricina de poticnire… „Pai, frate Sarbu, i-a zis acea persoana, nu e mai simplu sa spunem adevarul? Sa spunem oamenilor ca este doar o inscenare?” Raspunsul pe care i l-a dat am ajuns sa il apreciez doar dupa multi ani… la justa lui valoare… „Este usor sa arunci cu noroi intr-un om… Chiar daca acesta e nevinovat, odata ce a fost aruncata asupra lui o urma de indoiala, in permanenta se va gasi cineva care sa gaseasca in el o pricina de poticnire… un motiv pentru a nu merge la cateheza… la biserica… sa nu se boteze… Nu… e mai bine asa…”

 

In ciuda acestui fapt, a continuat sa slujeasca… ca simplu om… cu vorba… cu seringa… cu stetoscopul, tensiometrul… dar mai mult cu sufletul…

 

Unul dintre lucrurile care m-au uimit mereu la bunicul meu a fost acela ca, de fiecare data cand mergeam pe acolo, ne vorbea de Dumnezeu… Ca si cum ar fi fost singurul si cel mai important lucru pe care ni l-ar fi putut spune… Si, de fapt, asa si era… El a dat viata indemnului „vorbiti intre voi cu psalmi…” Nu era data in care sa nu ne salute cu cate un psalm… in care sa nu le transmita celor dragi noua, dar care nu au putut veni la el din diverse motive, „sa citeasca Psalmul 17… 23… 91… 90… 20… 19” si sa nu ne dea „un cuvant ca din partea lui Dumnezeu”…

 

In 2005, cand a avut un accident vascular cerebral, nimeni nu i-a mai dat vreo sansa… Medicii de la spitalul Colentina, dupa ce i-au facut „tot ce a fost omeneste posibil”, l-au trimis „sa moara acasa”, pentru ca era doar o chestiune de zile… cel mult de saptamani…

 

Imi amintesc ca, la Reanimare, atunci, cand ne-au lasat sa il vedem, i-am soptit la ureche: „tataie, ne rugam pentru matale”… Parea inconstient, dar mi-a raspuns, tot soptit… si cu un efort considerabil: „da-da-daaahh”…

 

Intr-adevar, a fost vorba despre cateva saptamani… Dar nu pana la trecerea lui la cele vesnice, ci pana sa isi revina aproape spectaculos…

 

Apoi, un al doilea atac vascular cerebral l-a pus din nou la pat… Iar cel de-al treilea, din urma cu cateva saptamani, i-a grabit plecarea acasa, dupa o lunga suferinta, la varsta de 87 de ani.

 

Foto 1: Adrian sr., Samuel si Emanoil il vegheaza la capatai, in 2005

 

Acum insa, in saptamana in care celebram actul rascumparator al suferintei, mortii si invierii Celui pe care L-a iubit atat de mult, a intrat in bucuria Stapanului Sau. Acum, acolo, nimeni nu mai are nimic de zis si de obiectat, pentru ca Domnul Sau l-a cantarit si l-a gasit drept. Acum, acolo, sus, probabil ca nu mai saluta pe nimeni cu psalmi si cu cantari din „Cantarile Evangheliei”… probabil ca este mut de uimire in fata stralucirii Slavei pe care a pregatit-o El pentru toti cei care L-au iubit, L-au slujit cu toata inima lor si cu toata viata lor, in ciuda tuturor impotrivirilor… Probabil ca se bucura si se minuneaza alaturi de frati de-ai lui pe care nu i-a mai vazut demult… frati cu care a slujit, in vremuri tulburi, o biserica prigonita…


In urma lui au ramas multe lucruri… casuta batraneasca pe care a zidit-o cu mainile lui… leaganul pe care l-a montat in fata bucatariei… copii… nepoti… stranepoti… Dar, dincolo de toate acestea, parca ceva s-a remarcat… Ceva ce mi-a fost greu sa definesc… ceva ca o… mireasma… o mireasma a lui Christos!

 

Foto 2: Patru generatii – strabunic, bunic, nepot si stranepot. Foto din 2005

 

 

Christos a inviat, tataie! (parca-l si aud, zambind blajin… „Adevarat a inviat, mai tata!”…)

Anunțuri

Responses

  1. Adevarat,cine a trecut la cursul de cateheza prin miinile fr.Sirbu,chiar daca cel rau l-a deviat,numai cercetat fiind de Dumnezeu si avind in minte imaginea ”sfintului”intoarcerea era sigura,dar pe calea cea buna.
    Si ce fruumos ne vorbea,ce modest era,cita curatie emana,mirosind a levantica,cu camasa cu guler mare mereu scrobita,firav,dar vinjos,blind si totusi imperativ,duminica dimineata la ora 8 punct era o placere,sus in odaita de consiliu de la Basarab sa petreci spiritual cu fr.Sirbu.
    Astept cu nerabdare sa continuam acolo sus la Tatal ora de cateheza frate Sirbu!!!

  2. Fratele Sirbu a fost cel care mi-a indrumat pasii la clasele de caticheza in 1972.
    In familia lui totdeauna se simtea caldura relatiilor bune dintre copii si parinti si totdeauna avea o incurajare pentru cei cu probleme.
    O mare pierdere pentru familie si biserica unde ar trebui sa stea alaturi de cei care au slujit sufletelor nemintuite.
    Condoleante marei famili Sirbu.

    Costel Nica

  3. Condoleante familiei !
    j.

  4. Multumesc tuturor pentru cuvintele frumoase.

    Un scurt update:

    Serviciul de inmormantare va avea loc sambata, 26 aprilie, la ora 11.30, la adresa pe care cei apropiati o stiu prea bine, din cartierul bucurestean Damaroaia.

  5. Draga Adrian,

    Esti binecuvantat ca ai avut parte de un asemenea om in preajma. Fie ca in acest ceas de Inviere sa gasesti mangaiere pentru pierderea suferita pentru o vreme.
    Cu prietenie,
    Mihai

  6. @ Mihai – sunt, intr-adevar, binecuvantat cu asemenea inaintasi. Si folosesc timpul prezent, nu o forma de trecut, tocmai datorita Invierii Lui…

  7. Adrian,
    Dumnezeu a tinut acest om mai mult pentru ca inimile unora sa aiba ceva pentru Cristos! Domnul cu familia si cu tine la slujba! PSALMUL 115.15

  8. Multumesc, Florin! Si pentru cuvinte, si pentru Psalm.

  9. Condoleante, Adrian. Am stat in birou cu tine atata timp dar niciodata nu ai pomenit ca ai asemenea valori in familie – sau cel putin eu niciodata nu te-am auzit vorbind, prin modestia care te caracterizeaza. Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti si sa va dea mangaierea Sa divina! Apocalipsa 21.4

  10. Multumesc, Dana. Sincer vorbind, dupa nici o autoanaliza nu as putea spune ca modestia este punctul meu forte, din pacate. Mai degraba stradania de a lupta contra mandriei…

    Multumesc pentru verset. Speranta Invierii este nadejdea crestinismului! Daca n-ar fi ea…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: