Publicat de: Adrian | August 27, 2008

Realitatea „colaboratorilor” si realitatea „demascatorilor”?

Discutam dimineata, pe messenger, cu un amic despre… colaborare… Da, stiu, s-a scris atat de mult pe marginea acestui subiect incat, la un moment dat, capeti impresia ca absolut orice s-ar mai scrie pe aceasta tema ar fi aproape automat condamnat sa cada fie in desuetudine, fie intr-un manierism… mai mult sau mai putin condamnabil.

In fine, totul a pornit de la o simpla nedumerire a mea: mi se pare mie, sau, in ultimul timp, s-a resuscitat brusc interesul pentru colaborarea cu securitatea? Adica, ma rog, este normal ca acest subiect extrem de sensibil sa fie permanent in actualitate si sa existe mereu oameni interesati sa afle „Adevarul” (oricare ar fi acesta). Dar parca in ultima vreme s-a resuscitat brusc, aproape nefiresc daca tii cont de tacerea aproape totala din ultimul trimestru…

Pe blogul meu, bunaoara, in ultima saptamana am fost nevoit sa fac mai multe moderari ale comentariilor decat am facut in toata istoria mea de blogger. Comentatori care isi dau tot numele, sau doar „nick-name”-urile, au sarit fara nici o sfiala la „beregata” unora dintre personajele reprezentative ale istoriei cultului nostru din perioada antedecembrista. Asa ca m-am vazut nevoit sa moderez multe dintre interventii (pe unele le-am trecut la spam), intrucat principiul care cred ca ar trebui sa guverneze astfel de discutii civilizate, zic eu, ar trebui sa fie vechiul, dar atat de des ignoratul „ataca IDEILE, nu PERSOANA care le emite”. Am citit tot felul de „marturii” si „relatari”, „elucidari” etc. care, intr-un final, aveau acelasi rezultat: atacau nu ideile, ci anumite persoane.

Amicul meu mi-a semnalat faptul ca au aparut, nu cu multa vreme in urma, anumite relatari in presa legate de deconspirari ale ierarhilor si persoanelor din conducerea tuturor cultelor de la noi si ca, probabil, acesta ar trebui sa fie motivul.

Vorbind apoi despre unul dintre personajele care au (re)devenit ciuca batailor, recte a atacurilor, ii spuneam ca mie personal mi-a fost totalmente indiferent pana cand i-am citit unul dintre eseurile in care isi deconspira „trecutul” si relatia cu securitatea. Atunci mi-a devenit chiar simpatic, pentru deschiderea si curajul de a marturisi public lucrurile acestea, pe un site cu multi „fratiori” setosi de sange (asta apropo de articolul meu mai vechi de pe Mersul Vremurilor, „Sete de sange, frate…”). Si asta chiar daca multi au tinut sa spuna ca „nu a povestit chiar TOT”. Raspunsul meu a fost, de fiecare data, unul cat se poate de simplu: „este adevarat, probabil, dar macar el a avut curajul sa faca acel important si necesar pas, spre deosebire de multi altii care prefera sa nu spuna nimic…”.

Amicul meu mi-a atras atentia, pe buna dreptate, ca sunt subiectiv…

Chiar ma gandeam, recent, daca poti fi realmente OBIECTIV atunci cand ai de-a face cu astfel de subiecte. Stiu, teoretic este posibil… Dar practic… am ajuns sa ma indoiesc sincer. La un moment dat, in cartea Proverbelor, citeam una dintre profundele cugetari care mi se pare ca s-ar potrivi ca o manusa situatiei de fata. Ideea era ca, daca il asculti pe un om, pare a avea dreptate, dar vine al doilea, care „il cerceteaza”. Altfel spus, cand il asculti pe primul, pare ca are dreptate; cand il asculti si pe celalalt, pare a avea si el dreptatea lui…

Ascultand argumentele celor care vor, cu orice pret, deconspirare, ale celor care vor „capetele” „tradatorilor”, ale „vanzatorilor de frati si de credinta”, ai tendinta sa le dai dreptate, mai ales atunci cand se invoca dorinta mai mult sau mai putin sincera de a-i vedea „indreptati” si „impacati cu Dumnezeu” si cu bisericile in care au lucrat. Daca faci insa un minim efort de a renunta la prejudecati si ii asculti si pe ceilalti, incriminatii, acuzatii, ajungi sa intelegi si punctul lor de vedere, al celor care au fost nevoiti sa traiasca, sa supravietuiasca si, mai mult, sa lucreze intr-o perioada de timp cu mult diferita de ceea ce traim noi acum. Ascultandu-i si vazand inversunarea cu care sunt atacati de altii care „nu au facut nimic” atunci, de frica sau din nu stiu ce alte motive, ajungi sa ii vezi pe cei acuzati ca pe niste victime ale unui sistem extrem de fragil si de imatur, ale unei a doua Inchizitii construite pe niste fundamente inselatoare sau insuficient gandite.

Asa ca nu pot sa nu ma intreb… Exista oare mai multe realitati – realitatea deconspiratorilor si realitatea colaboratorilor? Exista si o… realitate-realitate? Una care sa fie, intr-adevar, obiectiva? Oare poti fi, intr-adevar, suta la suta obiectiv intr-o astfel de problema delicata?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: