Acceleratorul de particule, Big Bang si Marele Fas…

Poate ca titlul suna putin ireverentios. Vreau si, in acelasi timp, nu vreau sa fie perceput asa.

Toata isteria cu acel accelerator de particule, toata teama legata de „sfarsitul lumii” si de amenintatoarele gauri negre care ar putea fi generate – mai intai unele foarte mici, apoi altele cu mult mai mari, care ar putea inghiti intreaga lume… Ca sa nu mai spun de celebra cautare a „particulei lui Dumnezeu„, in care se „intrec” Europa si SUA… Toata tevatura, spuneam, imi aduce aminte de o celebra definitie data omului de Bultman, care spunea ca aceasta fiinta bipeda „nu este altceva decat maimuta care vrea sa fie Dumnezeu”.

Si parca totul nu face decat sa confirme aceasta pretentie absurda a „oamenilor de stiinta”. Imi aduc aminte de protestele similare celor dinaintea „marelui fas” (nu a big-bang-ului… ma rog, explicatia lor ar fi ca apogeul va fi atins dupa vreo luna, timp in care particulele vor fi agitate si amestecate bine in acel accelerator imens), care au avut loc in perioada care a precedat primele clonari… Ce mai freamat, ce mai zbucium… vorba lui Eminescu. Si atunci au crezut unii ca il vor egala pe Dumnezeu… Si s-a dovedit a fi fost, de fapt, un alt mare fas… si atat…

Da, descoperirile in sine s-au dovedit a fi interesante. Probabil ca aceleasi lucru se va putea spune si despre acest accelerator de particule, in care s-a investit atat de mult. Dar ATAT, si nimic mai mult. De fapt, daca stau sa ma gandesc, toate acestea nu reprezinta de fapt decat o confirmare a comunitatii stiintifice. O confirmare a lor ca exista Dumnezeu. Pentru ca, daca nu ar fi ferm convinsi ca exista, atunci de ce s-ar stradui atat de mult sa il concureze – sa creeze viata, sa creeze particula lui Dumnezeu etc.? Simplu ca bonjour, nu-i asa?

Publicitate