Ieri seara, cand am ajuns acasa, piciul ne intampina cu bucurie:
– Mami, tati, am scris o poveste! Eu am facut-o!
Normal, copilul trebuie incurajat si stimulat sa se dezvolte, asa ca ne-am manifestat surpinderea placuta… Piciul ne-a luat de mana si ne-a pus in mana foaia pe care tataie scrisese tot ce i-a dictat nepotul, fara cracnire. A fost haioasa marturia bunicului:
– Mai baiete, am vrut eu sa mai zic ceva, dar n-am avut incotro… Mi-a zis-o de la obraz: „tataie, tu scrie exact asa cum iti spun eu!…”
I-am promis ca ii fac o rubrica doar a lui, aici, asa ca veti gasi si alte experimente literare… ale piciului meu. Indiferent daca va vor placea sau nu, eu unul voi fi perseverent: voi continua sa i le postez, ca un tatic mandru ce ma aflu.
De fapt, asta nu ar trebui sa imi surprinda prea mult prietenii apropiati, din moment ce ei au fost „victimele” multor clipe euforice ale mandriei mele de tatic… Una dintre cele mai „tari” experiente pe care le-au avut din partea mea a fost, probabil, cand si-au deschis attach-urile de la un mail intitulat, din cate imi amintesc, „Facem singuri la olita… suntem baieti mari…” Cunoscandu-ma si voi, cred ca va imaginati ce au putut vedea… da, va asigur ca nu era o poza cu el stand pe olita, ci „dovada” concreta a faptului ca tocmai trecuseram de la pampersi la… olita… O dovada cu… motz… 🙂
Asa ca… la cate mi-ati ingaduit pana acum, ingaduiti-mi si in continuare… 🙂
PS Nu am uitat de povesti… stati linistiti… Le voi posta insa pe fiecare separat…
Jurnalul sârbului 
Lasă un răspuns