Piciul meu, in seara zilei in care mi-a disparut portofelul cu toate documentele si cu toate cardurile, a venit la mine si mi-a spus:
-Tati, ai facut atatea pentru mine… Vreau sa fac si eu ceva pentru tine… Uite, iti dau cardul meu…
– Multumesc, tati. Si la ce zici tu sa il folosesc? – il intreb, pentru a vedea la ce s-a gandit…
– Pai eu nu vreau ca familia noastra sa ramana saraca… Te duci cu el la banca si le zici ca asta este noul tau card…
– Multumesc mult, tati… Cardul asta m-a scapat de belelele astea, puiule…
– De toate belelele, tati?
– Da, tati, de toate belelele…
L-am luat in brate, l-am pupat, si am bagat cardul cu grija in noul meu portofel, alaturi de o copie dupa buletinul vechi, singura dovada a identitatii mele de la acea vreme…
Acesta este si acum cel mai pretios card pe care l-am avut vreodata, desi este doar un card expirat, cu care se juca haiducul meu, emis de un lant de farmacii, deci nici macar un card bancar. Pentru ca valoarea nu consta intotdeauna in limita de credit sau in descoperitul de cont, ci si in intentia, in acea portiune de suflet pe care o pui atunci cand daruiesti ceva cuiva. Iar aceste lucruri sunt cu adevarat inestimabile!
Sal, felicitari pt articol.
De astazi eu pot fi citit pe: http://claudiunitisor.wordpress.com/
O zi buna 🙂
By: claudiunitisor on Noiembrie 17, 2009
at 10:26 pm
Multumesc, Claudiu. Te-am adaugat la blogroll, fara insa a sterge nici blogul tau vechi…
By: addsalu on Noiembrie 17, 2009
at 10:40 pm
Fiecare întâmplare cu „haiducul” tău pe care ne-o povesteşti are ceva hazliu, dar şi emoţionant.
Frumos le mai spune el…”ca un om mare”!
Să vă bucuraţi deplin de această „comoară”, dragă Adrian.
By: Alex on Noiembrie 20, 2009
at 2:33 am
Multumesc mult, Alex. Ca de obicei, comentariile tale ma fac sa ma simt mandru ca sunt tatal piciului meu…
By: addsalu on Noiembrie 21, 2009
at 1:41 am