Publicat de: Adrian | Decembrie 8, 2010

Pierdut apreciere si multumire. Sa le declar nule?…

Nu, Doamne fere’, nu pe cele fata de mine insumi… Pe alea inca le mai am. Nu stiu daca din pacate sau din fericire, insa cert este ca le mai am. Constat insa din ce in ce mai des ca aprecierea si multumirea vizavi de persoana celor din jurul meu ori sunt in scadere, ori de-a dreptul pierdute. Sau, daca mai sunt, atunci sunt extrem de tacute. Si am o mare dilema: sa le declar nule si neavenite, in conditiile in care parca din ce in ce mai des societatea tribala in mijlocul careia traim promoveaza mai degraba critica decat exprimarea aprecierii si a multumirii?

Greu de zis, nu-i asa? Insa trebuie sa recunoastem ca pornirea noastra naturala este aceea ca, daca ceva merge bine, sa consideram lucrul respectiv ca pe ceva care ni se cuvine de drept si care este normal sa fie ca atare, iar daca merge prost, sa criticam cat de tare ne tin bojocii si cat de colorat ne poate fi (sau deveni) vocabularul. Iar influenta mediului asupra… individului parca nu ajuta nici ea prea mult la promovarea acestor lucruri asupra carora am dubii daca sa le declar ori ba nule si neavenite…

De cele mai multe ori ajungem sa constientizam lucrurile acestea doar atunci cand suntem noi insine implicati in ceva, cand punem suflet in ceva si cand, in loc de multumiri sau de un simplu zambet, primim critici, nemultumiri si acel uracios „mai bine faceai asa…”. Adevarul este insa ca, in spatele oricarui lucru bun, de regula se afla eforturile cuiva. Ale cuiva care a muncit, care s-a straduit, care poate a pus suflet, sau care si-a facut doar datoria. Insa si-a facut-o bine… Oare e chiar atat de greu sa apreciezi eforturile cuiva atunci cand le observi?

Ieri l-am surprins pe un politist cand i-am cerut permisiunea sa-i strang mana. Am fost sa depun o cerere pentru eliberarea unui cazier judiciar, i-am dat documentele necesare si m-a rugat sa completez o cerere. Nu am comentat, am completat-o si, la sfarsit, am intrebat cand il pot ridica, la care el mi l-a intins, mi-a zambit si mi-a spus: „e gata!…”

Reactia lui m-a convins: nu, in nici un caz nu le declar nule si neavenite… Pe ele, pe distinsele doamne Apreciere si Multumire. Ba, din contra, voi cauta sa le cultiv mai des decat o fac in prezent… pentru ca merita! Poti fi catalogat de-a dreptul… original… 😀

Anunțuri

Responses

  1. mi-ai amintit de nişte socoteli 🙂

  2. Uuuups… Si e de bine? Sau de rau?

    • de bine, de bine 😛
      adică mi-am amintit că mă regăsesc în postura nerecunoscătorului de multe ori (vorbesc de circumstanţe care implică persoane cunoscute) şi trebuie să mai plusez la mulţumiri

  3. Nice, Teo. E un capitol la care marea majoritate trebuie sa pluseze. Si stii care e paradoxul? Oricat de mult ai plusa in acea directie, multumirile, aprecierea si recunostinta nu vor fi niciodata de prisos…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: