Publicat de: Adrian | Iunie 21, 2011

Despre sinuciderea lenta

La vremea cand m-am apucat sa studiez problematica suicidului, constatam ca, desi nu era un domeniu foarte explorat, existau totusi o serie intreaga de studii si cercetari cat se poate de serioase in domeniu. Cu toate acestea, extrem de putine lucrari amintesc despre asa-numita „sinucidere lenta”, o forma mascata atat de bine, incat victimele sale sa nici nu aiba habar de faptul ca se regasesc acolo.

La ce se refera sinuciderea lenta? Pe scurt, la toate acele comportamente si actiuni care, pe termen lung, pun in pericol viata si siguranta celui care le infaptuieste; iar aici intra o gama extrem de larga de lucruri, de la blamatul fumat sau consum excesiv de alcool si pana la autoextenuare, privarea de somn, de hrana, de apa si, de ce nu, la lipsa dorintei de a face acele lucruri despre care stii ca sunt sanatoase pentru organismul tau.

Obisnuim sa ii privim in mod ciudat pe cei care aleg sa isi puna streangul de gat, sa dea peste cap un pumn de pastile, sa isi inece amarul in alcool sau sa isi inabuse nervii in fum de tigara. Motivul? Nu este ok, din nici un punct de vedere, pentru ca finalitatea acestor lucruri o reprezinta suprimarea vietii. Cu toate acestea, avem nepermis de multa ingaduinta fata de cei care se indoapa in nestire, chiar daca si obezitatea este o boala si, din pacate, face din ce in ce mai multe victime…

Uneori ma intreb daca nu cumva o forma deosebit de ticaloasa a acestei sinucideri lente este si cea interioara, spirituala. Ea poate imbraca forme extrem de perverse si, daca la cea care tine de exterior manifestarile sunt vizibile cel putin uneori (il vezi pe individ ca fumeaza, ca se imbata regulat, ca se drogheaza, ca se priveaza de odihna sau de lucrurile care sustin viata, ca abuzeaza de alimente despre care stie ca i-ar face rau), cea interioara este cu atat mai periculoasa cu cat semnele si semnalele de alarma potentiale sunt aproape imposibil de detectat. Iar partea cea mai trista este aceea ca ea ii poate afecta deopotriva pe tineri si pe batrani, pe intelectuali si pe analfabeti, pe crestinii practicanti si pe indiferenti. O dezamagire in dragoste, un insucces scolar sau profesional, probleme financiare nerezolvate, caderea in pacat (o mare problema pentru crestinii practicanti), toate acestea ajung sa il macine pe individ in interior, asa cum rugina mananca tabla unei masini pe sub vopseaua care, la exterior, inca straluceste frumos, pana in momentul in care cineva se propteste in ea si constata dezastrul. Cel mai cumplit este insa faptul ca, de multe ori, suferinta interioara are cauze atat de adanci si de dramatice, incat cu anevoie respectivul poate gasi curajul de a vorbi cu cineva, avand convingerea nu doar ca va fi ascultat activ si empatic, ci si ca nu va fi judecat, marginalizat sau chiar exclus din biserica.

Si, pentru ca Biserica se poate confrunta la randul sau, asa cum am aratat, cu aceasta problema, manifestand o lipsa de tact mai pronuntata decat mediul laic, imi limitez, momentan, reflectia la acest spatiu social si comunitar. De multe ori, pornirile interioare autoagresive izvorasc din imensa lupta interioara a celor care, odata crestinati, nu au reusit sa ramana pe calea cea dreapta si, din diverse motive, s-au abatut de la ea. Cu siguranta, Diavolul si-a atins scopul in ceea ce-i priveste pe membrii cazuti in pacat, iar Biserica isi demonstreaza nu atat neputinta, cat stangacia in a aborda o astfel de problema insuficient cunoscuta. Pacatul este deja infaptuit, dar pacatosul incepe sa se dezmeticeasca treptat si sa realizeze gravitatea propriilor actiuni. Ce este de facut? Standardele comunitatilor de credinta sunt atat de ridicate, cel putin declarativ, iar setea de sange a „fratilor” (despre care am scris la un moment dat aici), care nu rateaza nici un prilej pentru a-ti arata ca nu te ridici la valoarea lor, ca sfintenia lor nu se compara in nici un caz cu pacatosenia ta – toate acestea reprezinta oprelisti clare in fata unei abordari deschise a problemei. Asa ca respectivul nu poate vorbi si decide sa incerce sa isi rezolve problema de unul singur, fara a realiza ca, uneori „schiopateaza” sufleteste si duhovniceste atat de tare incat de-abia se poata tara, nicidecum inainta pe propriile „picioare”. Acesta este momentul in care incep sa apara regretele, remuscarile, gandul la tot ceea ce a facut, vinovatia, sentimentul ca orice ar face tot nu va putea schimba trecutul, care ramane acolo precum o cicatrice urata ce-i va marca existenta pentru tot restul vietii… si individul incepe sa moara, incet-incet, in interiorul sau. Poate ca, macar teoretic, el cunoaste faptul ca iertarea si harul lui Dumnezeu pot acoperi ORICE insa, odata ajuns in punctul acesta, imaginea de sine ii este intr-atat de afectata incat, desi poate accepta la nivel teoretic realitatea spirituala a acestor lucruri, insa practic isi declara neputinta in a le aplica propriei sale persoane. Altfel spus, desi le considera realitati puternice pentru altii care s-au aflat poate in situatii similare INAINTE, in cazul sau le percepe ca pe niste simple VORBE. Ca pe un remediu placebo. Tot ceea ce poate vedea este propria realitate, gravitatea trecutului sau, ABATEREA, locul unde ar fi trebuit sa fie si cel in care se afla de fapt. Si oricat de mult s-ar stradui, nu reuseste sa se ierte si sa mearga mai departe. Ba, mai mult, el insusi NU VREA sa se ierte, considerand, in ultima instanta, ca nu merita acea iertare.

Aceasta este ceea ce, in opinia mea, ar echivala, in paradigma spirituala, interioara, sinuciderii lente din domeniul pur fiziologic, material. In aceeasi masura in care tutunul, alcoolul in exces, drogurile, privarea sistematica de odihna etc. duc la moartea fizica a individului (motiv pentru care se admite existenta unei sinucideri lente), neiertarea, refuzul de a merge mai departe, incapatanarea de a ramane tributari unui trecut nu tocmai onorabil – toate aceste lucruri pot duce la moarte. Si, din pacate, in cazul acesta nu vorbim doar despre o moarte interioara, desi aceasta este chiar mai grava decat cea fizica, ci pot fi asociate si cu comportamente ori actiuni nocive care sa-i satisfaca individului setea de auto-pedepsire, dorinta de a-si ispasi intr-un fel sau altul greselile trecutului, dispretul fata de propriu-i organism s.a.m.d. Iar rezultatul este, si in acest caz, sinuciderea (mai mult sau mai putin) lenta.

Si totusi… Ce poate fi facut? Sau poate fi facut ceva?

Mi-ar placea ca raspunsul sa fie unul simplu. Din pacate insa, in acest domeniu se lucreaza cu „materialul clientului”. Exista acea dependenta stricta de CE, CAT, CUM, in ce masura acesta chiar vrea ori este dispus sa se implice in propriul sau proces de vindecare. Desigur, ascultarea activa, disponibilitatea de a fi acolo, refuzul de a judeca faptele sale, oricat de odioase ar fi, dorinta de a-i fi alaturi acelei persoane care chiar are nevoie de tot ajutorul disponibil, rugaciunea, promisiunile si asigurarile pe care le gasim pe paginile Sfintelor Scripturi – toate acestea sunt extrem de utile. In opinia mea insa, solutia cea mai eficienta este… moartea. Insa, in mod categoric, nu in maniera in care este aceasta perceputa de cei aflati intr-o asemenea situatie, ci in acea perspectiva nou-testamentara despre care vorbeste Apostolul Pavel in Epistola catre Romani (cap. 6):

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
(…) Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Putem vorbi deci despre un moment in care spunem „STOP, pana aici”, un moment in care setea noastra de auto-pedepsire, de dreptate, este satisfacuta, intrucat, conform perceptiei crestine, murim fata de trecutul nostru, si inviem ca niste fapturi noi, al caror trecut a fost curatit prin HARUL lui Dumnezeu.

Nu exista nici o garantie ca TRECUTUL tau nu va mai reveni, ca nu vor mai exista tentative de reamintire, de a te demoraliza, de a te da inapoi, de a te privi din nou ciudat si de a te considera o faptura nevrednica, mizerabila. Atunci cand se intampla, aminteste-ti insa ca acea persoana A MURIT, impreuna cu Christos. Cea care traieste acum este una care a fost iertata in urma acelui eveniment, care a inviat alaturi de Christos si care traieste O VIATA NOUA alaturi de El. Prin urmare, nu mai esti singur, asa ca nu incerca sa mai gasesti rezolvari de unul singur! Harul lui Dumnezeu – asa se numeste acel element care detine incredibila capacitate de a oferi iertare, puterea de a merge mai departe si de a trai o viata noua – ei bine, harul lui Dumnezeu nu este limitat nici in timp, nici in spatiu si nici in puterea de a schimba lucrurile in bine. Prin har, Dumnezeu poate transforma un trecut rusinos, groaznic, odios, intr-o viata frumoasa, demna, care sa emane mireasma divina chiar si intr-un univers fetid.

Poate ca nu va fi mereu soare, poate ca nu vei avea mereu zambetul pe buze, poate ca nu vei dormi bine in fiecare noapte nici din acest moment inainte. Trebuie sa stii insa ca, odata ce te-ai hotarat sa-i accepti HARUL si IERTAREA (care, apropo, sunt DISPONIBILE si pentru crestinii cu „state” vechi care, din nebagare de seama ori imbatati de adierea de libertate, au „gustat” din „fructul oprit”, experimentand apoi gustul amar al infrangerii, regretelor si remuscarilor), Trecutul este TRECUT. El nu mai poate fi schimbat, intr-adevar, insa poate fi IERTAT. Daca nu mai poti face insa nimic in privinta Trecutului tau, poti face MULTE in privinta Prezentului si a Viitorului. Invata din trecut! Chiar daca este iertat, nu uita acele lucruri care te-au impins inspre cadere, si antreneaza-te, invata sa lupti cu armele disciplinelor spirituale, singurele in masura a te ajuta in acest razboi extrem de dur. Roaga-te, posteste, citeste, mergi la biserica, nu abandona! Ai nevoie sa inveti sa spui „nu”, sa iti tii instinctele si pornirile in stapanire, ai nevoie sa lupti, sa strangi din dinti, sa mergi inainte, avand in minte, pe de o parte, trecutul tau iertat si, pe de alta parte, viitorul promisiunilor lui Dumnezeu, de care vor avea parte toti cei care nu vor abandona aceasta lupta!

Curaj deci! Ridica-te, scutura-te de praf, sterge-ti lacrimile, primeste iertarea pe care, DA, El ti-o ofera DIN NOU, si mergi inainte!

„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11-14).

Anunțuri

Responses

  1. Foarte elaborat articol,
    ma bucur de ceea ce Dumnezeu a pus in tine spre folosul nostru.
    Nu mai am chiar nimic de adaugat.
    Poate doar faptul ca exista tratament medicamentos
    pentru depresia majora, confuzia sau agitatia extrema care precede tentativa autolitica.
    Psihologul,psihiatrul sunt de nepretuit pentru cei care s-au pierdut pe ei insisi.
    Si nu in ultimul rand rugaciunea,suportul afectiv al celor din jur.

  2. Multumesc mult pentru feed-back, draga Sanda! Si pentru adaugiri! 🙂

  3. Indraznesc sa spun ca ma regasesc in articolul asta. Pana la urma, fie astia care se sinucid lent (myself included, pana la un punct) isi dau seama ca nu rezolva nimic prin comportamentul asta (din nou, ma includ aici, cu toate experientele pe care le-am avut: tutun, alcool, condus imprudent, mancat aiurea sau deloc), fie devin o statistica (aici nu ma regasesc si nici nu vreau).


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: