Publicat de: Adrian | Iunie 23, 2011

Experi(m)ente culinare: melci in sos de vin

Ideea i-a apartinut socrului meu, trebuie sa recunosc. Desi imi place sa petrec timp in bucatarie si sa improvizez diverse, sa ma „joc” cu aromele, cu plantele, cu condimentele, sa experimentez, desi sunt un gurmand declarat, marturisesc faptul ca am stat departe de melci. Din prejudecata, poate. Sau poate din pricina senzatiei extrem de ciudate pe care o ai atunci cand vezi un melc trecand prin gradina, lasand in urma lui o dara cu aspect mucilaginos…

In fine, mai in gluma, mai in serios, am zis ca merita incercat experimentul. Asa ca Nentu’ m-a procopsit cu aproximativ un kilogram de melci „proaspeti”, pe care voia sa ii pregatim chiar atunci. Fiind o noutate pentru mine, m-am apucat sa cercetez… Si da-i, si lupta, si cauta pe internet retete si patanii ale diversilor, patrunzand timid intr-un taram al impatimitilor culinar, printre fanii uneia dintre cele mai ciudate tipuri de carne pe care mi-a fost dat sa o gust vreodata. Am citit zeci de retete, de modalitati de preparare, pana cand mi-am facut o idee cam ce anume m-ar tenta.

Dupa care am purces… Eiiiii, de aici insa au inceput marile surprize. Pot spune insa cu mana pe inima ca, daca mancarea in sine a iesit delicioasa, procesul tehnologic a fost de-a dreptul infiorator. Si veti vedea imediat de ce…

Pentru a putea fi buni de consumat intr-o perioada in care acestia nu hiberneaza, ei trebuiesc lasati intai, timp de cincisprezece zile, intr-un loc racoros si la intuneric, pentru a-si curata bine sistemul digestiv. Este un proces care nu trebuie neglijat… Cele cateva zeci de exemplare pe care le-am gatit au reusit sa ma surprinda din acest punct de vedere: in doar doua zile, cutia in care fusesera pusi avea un strat de peste un centimetru de… ma intelegeti… tot felul de lucruri pe care, credeti-ma pe cuvant, in nici un caz nu le-ati dori in farfurie…

Spalati periodic in acest interval, cu muuuuuuulta apa rece, si cu ochii pe calendar, sa vad cand s-a implinit termenul. Cincisprezece zile scria in multe dintre retetele pe care le-am citit, saptesprezece zile i-am lasat eu…

Marea inspiratie a fost aceea ca m-am apucat sa-i pregatesc, simtindu-ma precum Michelangelo pe cand picta Capela Sixtina, intr-o zi in care puteam petrece muuuulte ore in acest proces. Motivul? De-abia de-acum incolo avea sa inceapa adevarata provocare…

Melcii se spala din nou cu multa apa rece, pentru a scapa de un strat de mucus care pare in acele clipe de neindepartat… Apoi se adauga in apa rece sare si otet. Sfaraiturile te fac sa te simti precum legendarul Merlin cand prepara te miri ce potiune, dar continui sperand ca vei scapa in sfarsit de balele consistente, atat de consistente incat ai senzatia ca nici un buldog din lume, nici un Saint Bernard, nici chiar daca ar fi fost raciti cobza, nu ar putea elibera o cantitate care sa rivalizeze macar cu ceea ce s-au dovedit a fi capabili sa produca niste… melci. Da, niste simpli melci…

Se lasa o perioada de timp (scria o jumatate de ora dar eu, in disperare de cauza, i-am lasat o ora…), dupa care reincepe calvarul… Se iau la spalat, cu apa rece, cochilie cu cochilie, din nou si din nou, pana cand reusesti sa scapi de mucusul cu pricina… Fireste ca reactiile extreme cer masuri extreme… Asa ca am repetat experimentul cu apa, sarea si otetul… De data aceasta nu m-am mai simtit precum Merlin ci, probabil, precum vreo „Ciresica” autohtona, intrucat, in lipsa unui sfarait autentic, l-am imitat eu, pentru efectul auditiv si pentru a-mi da curaj sa merg mai departe…

In fine, ca sa o mai scurtez putin, dupa ce i-am spalat din nou si din nou in apa rece, cochilie cu cochilie, dupa ce mi s-a infundat chiuveta de vreo trei ori de la mucusul lor, dupa aproape o jumatate de sticla de solutie de desfundat turnata in scurgere pentru a-mi usura procesul tehnologic, am reusit sa ies invingator in lupta cu… mucii. Perseverenta si curajul aproape nebunesc au invins in cele din urma, astfel incat am putut trece la etapa urmatoare, care a presupus fierberea lor in cochilie, timp de o jumatate de ora, pentru a putea separa carnea de cochilie si pentru a le putea indeparta partea de măţăraie, sistemul digestiv pe care (stiu, iarasi imi vor spune cunoscatorii, am prejudecati) chiar nu l-as fi putut consuma.

Dupa fierbere, se scot foarte usor din cochilie cu ajutorul unei furculite ori al unui varf de cutit, iar partea inchisa la culoare se curata lejer. Dar la faza aceasta eu eram deja cu ficatul, fierea, cu stomacul in pioneze, asa ca a preluat socrul meu…

Odata finalizata si aceasta etapa, carnea se spala din nou si, in sfarsit, arata comestibil. Unii recomanda sa pastrati cochiliile, care se umplu din nou cu carne si umplutura, pentru a se servi ulterior in felul acesta; e mai de efect, zic ei… Dupa ce m-am luptat cu balele toata ziua, am vrut sa nu mai vad nimic care sa-mi aminteasca de vreo cochilie, asa ca le-am dus direct la tomberon…

Am stat putin sa imi mai revin, dupa care am dat iama printre verdeturi – mi-am luat niste busuioc, niste patrunjel, mult usturoi (inclusiv usturoi verde), putina ceapa verde, plus tot felul de verdeturi uscate din rastel (cele cumparate de sotia mea pentru cu totul si cu totul alte mancaruri) – aici chiar nu mai stiu ce am pus; am desfacut capac cu capac si am adaugat in diverse cantitati ce mi s-a parut ca ar putea completa paleta de arome astfel incat cerul gurii sa-mi fie bombardat ca intr-un adevarat festival gustativ.

Melcii i-am calit in unt cu putin ulei, dupa care i-am scos si am pregatit sosul; verdeturile, mirodenii la greu, un sos de curry thailandez gata preparat, vin alb, putina lamaie stoarsa, coaja de lamaie rasa foarte fin, apa… am adaugat din nou melcii… si am asteptat sa scada. Cand au fost aproape gata am mai adaugat putin busuioc proaspat, un praf de boia iute, piper…

Au iesit exceptionali! Va spun sincer, este un fel de mancare pe care, daca-l incercati si, fireste, daca nu va displac total genul acesta de carnuri (ca gust si consistenta, mi s-au parut a fi undeva intre carnea de sepie si cea de caracatita) il veti aprecia cu siguranta. Este de o finete si de un rafinament incontestabil, si pot intelege pe deplin pretul extrem de piperat pe care il are prin marile restaurante o portie de melci. Jos palaria, in mod categoric, insa eu unul va spun ca este putin probabil sa mai pregatesc asa ceva foarte curand… Si asta, dupa cum ati inteles, datorita intregului proces tehnologic… Iar de la restaurant, din acelasi motiv, nu stiu daca as avea incredere sa mananc… Nu de alta, dar nu stiu cat de mult au avut rabdarea si bunavointa sa se lupte cu inamicul numarul unu din intreaga ecuatie… Nu mai pronunt cuvantul, dar stiti voi la ce ma refer… la veriga lipsa dintre melci si Saint-Bernarzi… 😀

Anunțuri

Responses

  1. Trist si demn de AUSCHWITZ E FAPTUL
    CA BIETII MELCI SUNT LASATI 15 ZILE
    SA MOARA EFECTIV DE FOAME.
    NU POT CONCEPE O ASTFEL DE BLESTEMATIE,ma ierti…
    dar ,poate ca majoritatea consumatorilor
    nu au astfel de nelinisti metafizice.

  2. Eeeeiiii… Sanda draga, doar n-o sa spui acum ca demn de Auschwitz e si faptul ca puii (de gaina) pe care ii consumam sunt crescuti intr-un spatiu insuficient, in ferme, sunt indopati cu hormoni de crestere, si asta doar pentru a fi mancati… Melcii sunt tinuti 15 zile in loc racoros si intunecat pentru a le simula conditiile de hibernare, perioada in care isi curata sistemul digestiv. Apropo, ei nu mananca nimic cand hiberneaza… :-p

  3. Cu puii e identic,
    de aceea suntem rezistenti la antibiotice,
    avem atatea cancere
    [hormonii de crestere stimuleaza
    FACTORUL DE CRESTERE TUMORALA -tumour growing factorTGF
    si dup-aia tre sa-i dai cancerosului ceva pe invers,
    adica sa-i stimulezi TNG
    [tumour necrosis factor=factorul de necroza tumorala]
    Si nu uita de ESCHERICHIA COLI rezistenta la antibiotice
    de care se moare
    [a fost un caz mediatizat in SUA-un copilas de 2 anisori care moare
    dupa un hamburg de pui,infestat cu E.COLI-din acele dejectii ,
    in care puii inoata de cand ies din ou ,pina sunt sacrificati.
    Dar…pentru cine bat oare clopotele.?
    Nu pentru surzi,no way,moncher…
    Nu e comod sa devii sanaTOS,
    dar se merita
    sa nu iti dai de viiitor salariul medicilor…
    PAREREA MEA…

  4. Dragă Adrian, am râs cu lacrimi când am citit descrierea aventurii tale culinare cu melcii! Iar „lupta cu…mucii” cred că a fost teribilă! Uite, de-asta nu mă încumet să încerc acest fel de mâncare! Eu, care mă înscriu în aceeaşi categorie de pofticios/mâncăcios/gurmand înrăit, care am încercat tot ce mi-a căzut în mână. 😀 Dar…cine ştie? Poate…altă dată!
    O zi frumoasă îţi doresc!

  5. Draga Alex, te asigur ca, odata trecut obstacolul bălos, intregul proces devine o adevarata incantare. Dupa ce ai carnea fiarta si treci la pregatit sosul in sine, te joci cu aromele, cu condimentele, cu diversele culori ale ingredientelor… este o adevarata sarbatoare a simturilor. Singura conditie este sa iti acorzi timp sa iti revii dupa etapa anterioara… 😀

  6. Suna tentant dar totusi cred ca „pretul platit” pentru prepararea lor este prea mare. Daca stau bine sa ma gandesc eu nici fructe de mare nu gust, asa ca nu stiu daca as avea curaj cu melcii.

  7. Sabin, tind sa-ti dau dreptate in privinta „pretului”. Totusi, merita sa incerci, cu conditia, esentiala, sa ai garantia ca „bucatarul” i-a preparat bine (si aici includ atat gatitul lor, cat si pregatirea si curatarea – etape la fel de importante, dupa cum ai putut intui).

    Sunt delicatese culinare, sa stii. Pregatite bine, iti vor incanta simturile. La fel e si cu fructele de mare. Primul contact va fi hotarator – iata de ce spun ca e foarte important unde le mananci – asta daca nu iti place sa le pregatesti singur. Desigur, si la fructele de mare, ca si la melci, „obstacolele” sunt destul de mari – la primele e mirosul, la ceilalti e aspectul balos… Dar, odata pregatite, iti vei da seama ca merita efortul.

  8. Adrian, sper că nu ţi-au căzut aşa de rău melcii ăia! 😀
    Numai bine!

  9. Alex,

    Luna viitoare cred ca voi da din nou „iama”. Numai ca acum stiu… imi voi rezerva o zi pentru pregatit melcii pentru gatit – respectiv operatiunea de „dezmucire” :-D, si o alta, la o anumita distanta (sa-mi revin) pentru pregatitul efectiv. Dupa chinul de la prima etapa, a doua va fi o adevarata delectare…

  10. „Dezmucire”!!! Ha, ha, ha! 😀 Am râs cu lacrimi! Te rog să le scrii la cei de la Academie, să pună în DEX şi acest minunat „verb”!
    Poftă bună, când îi vei savura pe „dezmuciţi”!

  11. Wow, ce proces lung. N-aș fi avut atâta răbdare! 17 zile pregătirile și 17 minute degustatul 🙂

  12. Am văzut diverse reţete cu meci cu carcasă.Cea mai detaliată este cea dat mai sus care este destul de commplicată şi care te lasă să te laşi păgubaş şi să laşi melci să sfârsească în curte, în îngrădina cu terminarea lor cu metode mai civilizate. căci totuşi trebuiesc frânate inmulţirea lor că pătrund până în casa omului.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: