Au aparut, asa cum era firesc, o serie intreaga de afise, bannere, panotaje avand ca tema referendumul. Nici unul dintre cele pe care le-am vazut nu au fost insa impartiale, avand drept scop informarea CORECTA a bucuresteanului, ci mai mult decat partinitoare – manipulatorii.

Dealtfel, daca stau bine sa ma gandesc, intrebarile insele – cele alese pentru chestionarea bucurestenilor – sunt cu directie. La o adica, de ce sa se piarda vremea cu oferirea de explicatii corecte si coerente, pentru ca Miticii sa poata alege in cunostinta de cauza, cand insusi presedintele Romaniei a spus pe post ca bucuresteanul obisnuit habar nu are ce se afla in spatele acestui sistem administrativ si ca singurul in masura sa ia astfel de decizii este Parlamentul? Bine-bine, s-ar putea afirma, poate ca am putea trece peste asta si poate ca, intr-adevar, indiferent de rezultatele Referendumului, tot Parlamentul este cel care decide, referendumul avand doar un caracter consultativ si atat, insa, in cazul acesta, ce rost mai are aceasta risipa de bani publici care se va cheltui cu organizarea evenimentului din 26 iunie? Adica, daca tot nu ne intereseaza opinia bucuresteanului in slujba caruia pretindem ca ne-am afla, ci vrem doar sa-l manipulam pentru a pune stampiluta unde vrem noi, atunci de ce toata aceasta mascarada ce se vrea a mima o democratie functionala si un stat de drept?

Pentru a-mi justifica punctul de vedere, voi face apel la trei dintre elementele care mi-au sarit in ochi, pana in acest moment, in organizarea referendumului si in campania aferenta.

Primul dintre acestea este reprezentat, cu siguranta, de intrebarile propuse:

1. Va doriti o capitala cu 7 administratii controlate de 217 consilieri alesi pe liste de partid?

2. Va doriti ca si consilierii generali sa fie alesi uninominal, asemeni primarilor de sector?

Raspunsul la prima intrebare este in mod clar indus, fara nici un fel de dubiu. Nu exista nici un fel de indoiala cu privire la pozitia celor care au alcatuit si au votat apoi intrebarile, fapt care contravine in mod evident regulilor oricarei metodologii sociologice de sondare ori de chestionare a opiniei publice. Pentru o abordare corecta, intrebarea (si abordarea in sine) ar trebui sa fie cat mai impartiala cu putinta. Ori, se pare ca inca nu avem nici maturitatea politica, nici disponibilitatea de a ne respecta intr-atat de mult incat sa facem lucrul acesta.

Cat despre cea de-a doua intrebare, ea presupune iarasi, in mod implicit, faptul ca raspunsul la prima va merge intr-o anumita directie.

Al doilea element care mi-a atras atentia in campanie este cel al afiselor, bannerelor si panourilor uneia dintre partile implicate. In acestea sunt infatisate fie ambuteiaje rutiere, fie masini parcate alandala, fie haite de caini, iar bucuresteanului ii este transmis mesajul „nu schimbam nimic, totul e perfect”. Ce se intelege de aici? Desigur, faptul ca primariile de sector s-ar face vinovate de ambuteiaje, de nesimtirea soferilor care parcheaza aiurea si blocheaza strazi intregi, de faptul ca haitele de caini umbla libere si nestingherite prin Bucuresti. Ori, lucrul acesta este nu doar neadevarat, ci chiar malitios si manipulatoriu. Nu primariile de sector au atributii cu privire la traficul rutier. Mai mult decat atat, pe strazile principale, pe care circula mijloacele RATB, acestea nici macar nu au jurisdictie, dar aceasta este o cu totul alta discutie. De asemenea, primele care au luat masuri cu privire la ridicarea autoturismelor parcate neregulamentar au fost primariile de sector! In fine, cu privire la problema cainilor vagabonzi, recte comunitari, aceasta se regaseste in mod expres in gradina unei institutii aflate nu in subordinea primariilor de sector, ci a Municipalitatii… Ca sa nu mai mentionez faptul ca. parca relativ de curand, s-a pus problema transferarii unor astfel de responsabilitati si primariilor de sector, ba chiar s-a solicitat ajutorul acestora, intrucat Municipalitatea nu poate face fata numarului foarte mare de animale existente. Brusc, s-au uitat toate aceste lucruri si se arunca gaina moarta in curtea… cui? Cat de corecta si cat de morala, cat de normala intr-o democratie este o astfel de abordare?

Cel de-al treilea element este, de data aceasta, in „parohia” oponentilor „desfiintarii sectoarelor”. O multime de afise, panouri publicitare si bannere intreaba bucurestenii, direct sau indirect, daca vor sa fie condusi de… Elena Udrea. Din nou, stupoare. Se marseaza aici pe o atitudine preponderent misogina a bucuresteanului, care sa respinga in mod categoric o astfel de varianta. Desigur, sunt perfect constient de faptul ca vremurile in care Bucurestiul sa fie condus de o femeie (nu Udrea sau Macovei, ci oricare alta), oricat de capabila s-ar dovedi aceasta, sunt foarte indepartate, insa iarasi se face apel la sentiment, nu la ratiune. Nu la prezentarea realitatii obiective, ci la un subiectivism care sa salveze nu stiu ce fotolii, bugete, posturi.

Tragand linie si adunand, imi declar profunda insatisfactie cu privire la bagatelizarea si minimalizarea acestui subiect. Bucuresteanul ar trebui sa fie in masura sa se pronunte cu privire la forma de administrare pe care o considera potrivita pentru un oras despre care s-a spus ca nu este doar o urbe diferita de oricare alta din Romania, ci ca este o alta… tara. Dar, pentru aceasta, el trebuie mai intai sa fie informat CORECT si obiectiv, nepartinitor, ne-mieros si ne-manipulatoriu. Iar la acest capitol, din pacate, pana in momentul de fata suntem cu totii corigenti – si autoritatile care organizeaza referendumul, si mediul politic, si mass-media, si societatea civila. Dar, vorba aceea, inca nu este 26 iunie, mai este timp… Marea intrebare este insa: exista si interes pentru aceasta?

Publicat de: Adrian | iunie 4, 2011

Mai merita sa ramai aici?

Mai merita sa ramai aici? – aceasta este, cu siguranta, una dintre marile intrebari ale prezentului. Un climat politic instabil, o tara in care veniturile sunt diminuate dupa bunul plac al legiutorului, un sistem legislativ in care legi organice sunt inlocuite de acte normative pentru care Guvernul isi asuma raspunderea, in ciuda opozitiei partenerilor sociali, un sistem de servicii impotent, faptul ca angajatii contribuie la sistemul de pensii fara a avea vreo garantie ca vor apuca sa se mai bucure macar de cat au investit, faptul ca se contribuie la sistemul de asigurari de sanatate dar, cand vine vorba sa te tratezi de ceva, bagi adanc mana nu in buzunar (acela este oricum gol demult), ci in cardurile de credit pe care inca n-ai apucat sa le golesti… Un sistem social in care non-valorile, nemunca, ciobanismul si tiganismele agresive sunt promovate pentru simplul motiv ca sunt mai galagioase decat inteligenta, bunul simt, munca dedicata si cei sapte ani de acasa. Cu siguranta ca se vor gasi numeroase voci care sa comenteze ori sa sara in sus ca arse la o asemenea descriere a romanismului contemporan insa, drept vorbind, a cam incetat sa imi pese de toti aceia care militeaza pentru drepturile TUTUROR si pentru obligatiile UNORA. Iar lucrul acesta se intampla pentru ca acei „TUTUROR” de care vorbesc sunt din ce in ce mai numerosi, in vreme ce acei „UNORA” sunt din ce in ce mai putini, mai tacuti, mai demoralizati si mai deprimati.

Am citit de curand un articol in care acel Narcis Ianau care a pierdut in fata unui concurent de o valoare indoielnica, acel Narcis Ianau care face parte dintre putinii contratenori ai lumii in care traim, ar avea sansa pe care Romania i-a refuzat-o: sa cante pe scena unei Opere. Nu de la noi, ci din Europa occidentala. Nu stiu daca s-ar concretiza, insa stiu ca nimeni nu are dreptul sa il condamne. La urma-urmei, noi suntem consecventi ca natie; niciodata nu ne-am apreciat valorile, ci le-am dat cu flit si le-am incurajat sa emigreze. Abia peste hotare au putut inflori si s-au putut afirma ca intelectuali de marca si de renume mondial (Cioran, Eliade si multi altii fiind argumentele de necontestat in aceasta directie.

Mai merita sa ramai aici, in conditiile in care nicaieri nu esti incurajat ori macar lasat in pace sa iti atingi potentialul maxim? In conditiile in care, cand vrei sa demonstrezi ce poti, esti „lucrat” asa cum a fost „lucrat” si Ianau? In conditiile in care esti agresat zilnic de non-valori, de manelisti care te-mpung cu decibelii prostului gust si al inculturii, al dispretului fata de tot ce este bun, frumos, nobil, idealist?

Raspunsul onest este simplu: NU. Nu merita. Cu toate acestea, exista oameni care o fac. Care suporta cu stoicism țopârlănia, incultura, manelizarea si prostul gust galagios si agresiv, căznindu-se sa creeze in acest mediu zgomotos, sa construiasca in acest mediu ostil, arid si distructiv, sa lumineze in adevaratul teritoriu al tenebrelor, in adevarata Tara a lui Dracula, a vampirilor, a zicalei „sa moara si capra vecinului”, a Mioritei in care cel mai vrednic dintre ciobani este ucis miseleste de ceilalti „tovarasi de breasla”. Pentru toti acesti masochisti care ar fi putut trai linistiti intr-o tara civilizata, dar care au preferat sa ramana aici si sa se consume, sa moara prematur de la tot stresul si de la inima rea acumulata in timp, de dragul – daca nu al ridicarii, atunci macar al – limitarii decaderii continue a natiei noastre, tot respectul meu! Ma inclin, cu consideratie, in fata tuturor celor care nu au cedat; mai intai a celor care continua sa ia atitudine, iar apoi in fata celor care, desi au abosit sa reactioneze, isi vad in continuare de ceea ce stiu ca TREBUIE sa faca desi, foarte probabil, nimeni nu va aprecia efortul lor. Doar… traim intr-o tara in care nici o fapta buna nu ramane… nepedepsita… Nu?

Publicat de: Adrian | mai 21, 2011

Gata! Am slabit 15 kg! :-D

In sfarsit, este oficial. Cantarul s-a stabilizat de vreo trei saptamani la greutatea pe care mi-o tot doresc de vreo opt-noua luni incoace.

Totul a pornit in momentul in care n-am avut ce face si mi-am facut asa-numitul IMC (indicele de masa corporala) si am vazut ca arata „supraponderal”. Ok, aveam eu ceva falcute, gandeam eu atunci, poate si ceva burtica, dar nu exagerat… Insa de aici si pana la „supraponderal”… parca era prea mult. Si uite-asa am tot facut la simulari, pana cand am constatat care este greutatea la care IMC-ul arata „normal”. Si de-atunci a inceput „chinul”. Am taiat micile scapari pe la KFC, am inlocuit shaorma cu mere, morcovi, ardei gras… mi-am facut un obicei din a lua un mic dejun „serios” alcatuit din fulgi de ovaz cu iaurt – fie degresat, fie iaurt „normal” amestecat cu lapte sau chiar cu apa, pentru a-i da o alta consistenta… Paine doar dimineata, apoi o zi da, o zi nu (in ziua in care nu mancam paine mancam cereale)… Si am inceput sa dau jos…

Evident, asta a tinut pana la un moment dat, cand am vazut ca mancam degeaba chestiile alea (in locul bunatatilor cu care ma rasfatam anterior 😀 ) si ma abtineam de la mancare… Am inceput sa iau si crom (picolinat de…), si asta a tinut iarasi pana la un moment dat, cand am stationat din nou in ciuda tuturor stradaniilor. Normal, frustrari cat casa, insa am perseverat si m-am apucat de exercitii fizice. In conditiile in care imi tot plimbam posteriorul cu masina peste tot, era de asteptat ca orice efort sa ma ajute sa imi ating telul… Asa ca, pentru inceput, am parcat mai departe de serviciu, apoi am inceput sa fac si exercitii… Nu pot sa va spun ce febra musculara am facut prima data dupa doar 25 de abdomene… 😀 In timp insa am ajuns sa fac chiar si 800 pe zi. Apoi am scazut numarul, dar am introdus si altceva – flotari, gantere, am lucrat diverse grupe musculare… Pentru ca totul sa culmineze cu saritul coardei. Dap, mi-am luat o coarda, din aceea clasica, din sfoara, cu manere din lemn…

Adaugati la toate cele de mai sus si o portie zdravana de stres (deh, am terminat de curand cu scolile…), si veti avea „tacamul” complet…

Acum imi mai pot permite si mici scapari, insa trebuie sa marturisesc ca sunt mult mai atent. Stiu de unde am pornit (de la 94 de kg!) si stiu cat de mult a trebuit sa indur pentru a ajunge unde sunt, asa ca mi-am invatat lectia si nu mai ingadui „placerilor de o clipa” (oricat de tentante ar fi ele… si numai Bunul stie cat de tentante pot fi ele uneori… 😀 ) sa ma desparta de greutatea la care am luptat atat de mult sa ajung… Nu de alta, dar STIU acum ca, uneori, pentru o masa copioasa, poti sa tragi ponoasele muuuulte zile…

Totul tine de vointa, de auto-control (nu ai incotro, trebuie sa mananci mai putin si sa fii mai atent si la CE anume mananci!) si, mai ales, de perseverenta. De acea perseverenta care te face sa continui chiar si atunci cand pocitul aiest de cantar se incapataneaza sa ramana priponit la o anumita greutate, in ciuda tuturor eforturilor tale… La sfarsit insa, tragand linie si privind in urma, pot spune ca merita din plin!

Publicat de: Adrian | aprilie 26, 2011

Romanii au talent. Dar stiu sa-l aprecieze?…

Trebuie sa marturisesc faptul ca emisiunea „Romanii au talent” – una dintre putinele din show-biz-ul romanesc care au reusit sa ma mai atraga – m-a tinut cu ochii lipiti de televizor pana la ore inaintate din noapte.

De la ridicolul unora (culmea, unii dintre ei chiar oameni titrati, pe mainile carora ne dam -unii dintre noi – chiar copiii pentru, zice-se, a invata cum sa devina oameni destoinici) la nebunia altora, de la reprezentatii de care s-ar dezice si care i-ar face sa roseasca de jena pana si pe protagonistii filmului „Tantalaul si gogomanul” si pana la prezentarea unor talente autentice, show-ul a avut meritul de a aduce in prim plan si adevarate stele romanesti, al caror talent (in stare pura ori cultivat in timp, cu multa truda); desigur, pe langa acestea s-au strecurat in finala, zice-se pe baza voturilor publicului, si indivizi care nu prea aveau ce cauta acolo, surclasandu-si contracandidati care posedau realmente ceea ce ar fi trebuit sa arate cu totii – talent.

In fine, nu vreau sa ii numesc ori sa ii amintesc aici pe toti cei care au reusit sa ma impresioneze, insa tin sa imi marturisesc profunda dezamagire pentru rezultatele finale. Din primii doi clasati, cel care a reusit sa adune cele mai multe voturi nu a fost, asa cum ne-am fi asteptat si cum ar fi fost, dealtfel, normal intr-o tara normala, surprinzatorul Narcis Iustin Ianau, ci un hip-hopper cu o voce mediocra (in treacat fie spus, comparatia cu Eminem mi s-a parut de-a dreptul penibila), dar cu o poveste emotionala in spate si promovat cu nerusinare de o televiziune care ar fi trebuit sa ramana impartiala. Trebuie sa marturisesc faptul ca, desi am stat pana la anuntarea rezultatelor voturilor, in momentul in care am aflat ca posesorul acelei voci suprarealiste – care, socoteam eu, nu te poate lasa indiferent, a fost surclasat de Adrian Tutu, am fost atat de dezamagit incat efectiv am regretat timpul pierdut si toate acele sperante care m-au facut sa visez ca romanasii nostri nu doar ca au talent, dar stiu sa-l si recunoasca si, mai ales, sa-l aprecieze…

In fine. De ales, s-a ales. Nu pe baza talentului, ci a emotiilor si a unei mile sau pseudo-piosenii post-pascale prost intelese, care a intunecat bruma de judecata obiectiva a celor care trebuiau sa judece nu povestea trista a interpretului, ci produsul cu care concurentii s-au infatisat in fata natiunii pentru a-si dovedi abilitatile native ori dobandite. Dezamagit? Da. Ca de obicei. Dar o sa imi treaca. Si chiar daca, in dulce-amarul spirit romanesc, nimic nu se va schimba, asta nu ma va impiedica sa sper si sa fac ceea ce tine de mine pentru ca, pe bucatica mea, in dreptul meu, sa incerc sa fac lumea un loc in care, daca nu poti inca dori sa traiesti, macar sa poti supravietui. Si, din cand in cand, sa te si bucuri de ceea ce vezi, auzi, traiesti…

Controversatul castigator aici; aici gasiti, de asemenea, prezentarea si spectacolul oferit de Narcis Iustin Ianau; nu in ultimul rand, aici gasiti spectacolul deosebit al celor de la trupa Ballance.

Publicat de: Adrian | aprilie 22, 2011

Este vreodata prea tarziu?…

Am avut de-a face cu multi oameni deznadajduiti, prin specificul activitatii pe care o desfasor in mod voluntar, si am auzit de prea multe ori expresia „acum este prea tarziu”. Si totusi, nu poti sa nu te intrebi uneori daca nu cumva unele lucruri se intampla „prea tarziu”: scuzele care, adesea, vin „prea tarziu”, regretele celui care loveste cu masina pe trecerea de pietoni pe cineva si-l schilodeste pe viata, floarea care, in loc sa-i fie daruita sotiei in timpul vietii, ii este asezata pe mormant… Si totusi… este vreodata prea tarziu cu adevarat pentru ceva?

Pentru unele lucruri, oricat de trist ar fi, din pacate, da, poate fi prea tarziu. Cineva mi-a scris ca a cazut in patima jocurilor de noroc, a acumulat datorii enorme si risca sa isi piarda casa pe care a cumparat-o (cu credit) pentru sotia si pruncul lor. „Este prea tarziu sa mai pot face ceva”, parea a-mi spune, printre randuri, cu toata deznadejdea omului ce realizeaza unde se afla. Si totusi… este oare, vreodata, cu adevarat, prea tarziu? Uneori, trebuie pur si simplu sa admitem ca nu putem schimba raul facut. Ca nu putem da timpul inapoi pentru a actiona cu „mintea romanului cea de pe urma”. Pentru ca, daca am putea, probabil ca am actiona altfel. Nu pot sa nu ma intreb daca totusi… este oare cu adevarat prea tarziu, atata vreme cat traiesti?

Ca individ, am capatat un dar fantastic din partea Creatorului nostru: capacitatea de a ne analiza comportamentul – ganduri, fapte, actiuni. Si, mai ales, de a ni-l supune dreptei judecati a Bunului, Induratului si Milostivului Stapanitor a toate. In lumina voiei Lui, lucrurile se vad altfel; comportamentele si motivele care au dus la acesta, oricat de justificabile ar fi parut intr-un anumit moment, palesc in fata realitatii ca dreptatea este dreptate si adevarul este adevar.

Daca am invatat ceva in cele peste trei decenii de cand sunt aici, de cand umblu, cad, ma ridic, cad iarasi, iarasi ma ridic, este ca Bunatatea Lui nu are margini si ca ne indeamna la dreapta si cuvenita pocainta. Intotdeauna m-a surprins faptul ca, desi „in ziua de apoi”, ucigasii, hotii, mincinosii si toti ceilalti pacatosi „nu vor intra in imparatia lui Dumnezeu”, in ziua de astazi mesajul Lui este cu totul altul: „cine fura sa nu mai fure”… si asa mai departe. Altfel spus, daca ai ajuns cumva in punctul in care iti spui „pentru mine este prea tarziu”, mesajul Lui ar putea suna cu totul altfel decat ti-l poti imagina. Poate ca este prea tarziu pentru a indrepta ceea ce ai facut, pentru a-ti sterge datoria acumulata, insa poti munci cu mainile tale pentru a o restitui, putin cate putin, pana cand creditul va fi pe zero. Poate ca este prea tarziu pentru pietonul pe care l-ai lovit pe trecere, insa nu este prea tarziu pentru a-ti cere scuze, pentru a-l ajuta sa ajunga la spital, sa se trateze si sa limiteze raul deja facut, pentru a nu se extinde. Poate ca, din multe puncte de vedere, este prea tarziu pentru a indrepta anumite strambaciuni facute, insa nu este prea tarziu pentru a-ti revizui comportamentul, pentru a te ridica din noroiul in care zaci, pentru a-ti scutura hainele si a merge mai departe. Mare atentie insa la modul in care pornesti! Daca uiti ce ai facut, si daca te comporti ca atare, daca tratezi cu usurinta iertarea pe care, in indelunga Lui bunatate si indurare, Dumnezeu ti-a acordat-o, atunci nu ai castigat nimic, pentru ca vei recadea in aceeasi greseala cu prima ocazie ivita!

Iertarea lui Dumnezeu, desi oferita cu generozitate, nu este nicidecum gratuita! Pentru ea, El a platit cu sange, intr-o zi precum cea pe care o celebram astazi, numind-o „Vinerea mare”. Este mai scumpa decat ne-am fi putut-o permite vreodata! Asa ca, daca AZI te gandesti daca nu cumva este prea tarziu, imi permit sa iti spun ca niciodata nu este prea tarziu pentru a o lua de la capat in umblarea spre lumina, spre adevar, spre bunatate, spre indurarea Lui. Daca te-ai hotarat sa faci insa pasul acesta, nu uita unde ai fost, nu uita groapa adanca si mocirla in care te-ai zbatut, in deznadejde, ci invata din greselile si caderile tale, si mergi inainte mai hotarat ca niciodata! Revizuieste-ti viata, prioritatile, lucrurile care conteaza intr-adevar pentru tine, care sunt cu adevarat importante, vezi unde si de ce ai cazut, pretuieste darul lui nespus de mare si sansa pe care ai primit-o pentru a trai o viata noua si, mai ales, traieste calauzit de aceste ganduri, fiind vrednic de sansa si de harul Lui!

Acum este cat se poate de clar: referendumul se va face. Campaniile au si inceput, si dintr-o parte, si dintr-alta. Interesele sunt multiple din ambele tabere. Ce-ar fi insa daca, pentru o clipa, am face cu totii, REZIDENTII Municipiului Bucuresti, un efort de gandire si am incerca sa vedem dincolo de tabere, de partide, de grupuri sociale si de grupari politice, intr-o incercare aproape utopica de a identifica binele orasului in care ne incapatanam cu inversunare sa traim si, mai mult, sa ne dorim sa traim civilizat? Daca am incerca sa lasam la o parte greata, lehamitea si dezamagirea in care ne adancim din ce in ce mai profund, daca am incerca sa dam de-a dura tot sictirul inspirat de sleahta de golani si derbedei in adevaratul sens al cuvantului, care sunt parca mai hotarati ca niciodata sa gaseasca si sa utilizeze din plin toate mijloacele posibile pentru a eluda legile si a exploata in folosul propriu resursele disponibile, fara nici un fel de jena?

Stiu ca este dificil, stiu ca motive avem cu totii, insa cred ca daca tacem, ne facem la fel de vinovati precum cei pentru care de multe ori pana si dispretul ni se pare mult prea mult. Da, este un fel de reiterare a unui principiu pe care eu insumi il consider genial: „pentru ca raul sa dainuie, este suficient ca oamenii de bine sa nu faca nimic”. Sau, altfel spus, daca ar fi sa adaptez, sa stea comozi in casele lor si sa nu se prezinte la referendum. Indiferent daca sunt pro sau contra problemelor expuse, cred ca este extrem de important sa ne expunem opiniile, sa lasam la o parte tot ceea ce ne-ar putea impiedica sa mergem sa aplicam stampilele acolo unde trebuie si sa votam potrivit cu constiinta noastra, nu cu manipularile grosolane ale oricareia dintre tabere.

In ceea ce ma priveste, consider ca, pe de o parte, este important ca Bucurestiul sa aiba un buget consolidat, pentru ca marile proiecte care privesc dezvoltarea unitara a orasului sa poata fi finantate, continuate si, mai ales, finalizate. In acelasi timp insa, consider ca este in sfarsit timpul ca societatea civila sa se trezeasca si sa aiba un ochi mult mai critic atintit asupra cheltuielilor care se fac, pentru ca acestea nu se fac din fondurile STATULUI, asa cum prost intelegem ideea, ci din banii NOSTRI, ai tuturor; este deci nevoie ca societatea civila si toti oamenii de bine din tarisoara si din urbea noastra sa se trezeasca si sa inceapa sa strige impotriva tuturor nedreptatilor, inechitatilor, impotriva tuturor cheltuielilor umflate si supradimensionate facute din resursele noastre, impotriva tuturor parazitilor si gibonilor politici, impotriva tuturor incompetentilor promovati si tinuti in brate pe criterii care nu tin de competenta ori de rentabilitate, ci de slugarnicie politica…

Acesta este motivul pentru care ma indoiesc sincer ca un buget consolidat va duce la solutionarea problemelor cu care ne confruntam ca oras. Dimpotriva, cred ca desfiintarea sectoarelor va duce la adancirea unor probleme. Iar ca argumente de bun simt nu pot aduce decat cateva dintre problemele de care ar fi trebuit sa se ocupe Municipalitatea, nu sectoarele, si care au esuat lamentabil – problema cainilor comunitari, cea a strazilor principale, pe care trece RATB-ul, si cea a parcurilor. Cainii s-au inmultit peste masura, autoritatile nu au reusit in nici un fel nici sa stopeze, nici sa limiteze in vreun fel fenomenul, declarandu-si neputinta pana acolo incat sa se arate dispuse sa transfere responsabilitatile… sectoarelor, adica exact acelor entitati pe care UNII vor sa le desfiinteze… Parcurile administrate de Municipalitate arata, in marea lor majoritate, la fel ca acum 20 de ani, fara imbunatatiri semnificative, cu un grad de deteriorare ingrijorator… lucru care nu se poate spune neaparat in ceea ce priveste micile parcuri infiintate de multe dintre primariile de sector. La fel, strazile principale, cu gropile lor in care ne stricam cu totii masinile… care se repara dupa nepermis de multa vreme, DACA se repara.

Pe de alta parte, este adevarat faptul ca o unificare a bugetului si a administratiilor locale ar duce la o micsorare a numarului de salariati. Dar este aceasta justificabila si de dorit in toate aspectele, cu toate implicatiile sale? Da, poate ca s-ar crea niste structuri gigant care sa gestioneze toate problemele Bucurestiului, probleme atipice si incomparabile cu cele ale oricarui alt oras romanesc. Insa ma indoiesc sincer ca o astfel de unificare ar duce la oferirea de servicii mai bune cetatenilor, ba dimpotriva.

Care ar fi deci solutia? Un raspuns onest ar fi: „nici una dintre cele doua variante”. Mai degraba as opta pentru una aflata la intersectia celor doua. Autonomia locala este extrem de importanta, in sensul ca doar unitatile administrativ-teritoriale mici isi pot gestiona eficient problemele si pot oferi servicii bune si foarte bune cetatenilor contribuabili. Este nu doar neprincipial, ci si aberant in secolul XXI sa obligi un sector bogat, care aduce o contributie extrem de importanta la PIB-ul Romaniei sa ofere aceleasi servicii cetatenilor sai ca un sector fara resurse. Principial si NORMAL ar fi ca o municipalitate europeana, o capitala europeana, sa ofere si sa impuna un MINIM acceptabil tuturor subdiviziunilor sale administrative (si, obligatoriu, sa asigure resursele necesare!), dincolo de care acestea sa aiba deplina libertate de a oferi atat cat isi permit si cat considera decent. De asemenea, este normal si de dorit un principiu al contributivitatii la un buget municipal, comunitar, consolidat, dar in functie de posibilitati si de veniturile fiecarei subdiviziuni, in consecventa cu principiul biblic: „cui i s-a dat putin, i se va cere putin, si cui i s-a dat mult, i se va cere mult”.

Poate ca ar fi o solutie si unificarea departamentelor economice, adminstrative, al celor de resurse umane, juridice etc., insa in nici un caz cele de servicii. Daca stau sa ma gandesc bine, in conditiile in care in multe institutii departamentele juridice nu fac altceva decat sa plimbe niste monitoare oficiale si sa isi dea cu parerea, fara insa a-si asuma si raspunderea pentru consultanta oferita, nu vad de ce ar avea nevoie o institutie de un intreg departament si nu doar de unul sau cativa juristi (in functie de marimea institutiei), iar serviciile acestea sa fie externalizate pe costuri mai mici.

In fine, discutiile sunt mult mai lungi si extrem de punctuale. Ideea generala insa este aceea ca, pe de o parte, consider ca este importanta impartirea pe sectoare pentru a putea gestiona mai bine problemele urbei si, pe de alta parte, ca este nevoie si de un buget consolidat pentru a putea asigura investitiile necesare dezvoltarii orasului in ansamblu. In acelasi timp insa, cu totii avem nevoie de o crestere a gradului de vigilenta in privinta investiilor, fie ele mari sau mici, pentru a putea pune capat nesimtirii si jecmanelii instituite acei golani care nu au nici un fel de respect nici pentru Lege, nici pentru banul public, nici pentru interesul comunitar, nici pentru Noi. Sa nu uitam ca noi i-am cocotat in acele fotolii (pe care cei mai multi dintre ei nu le merita) si ca acest lucru ii face direct raspunzatori in fata Noastra, a tuturor. Si sa nu uitam ca tacerea noastra si lipsa de reactie este luata de acesti derbedei drept aprobarea tacita a nelegiuirilor si a silniciilor lor.

A, si sa ne reamintim, mereu si mereu, de faptul ca, pentru ca raul sa propaseasca, nu este nevoie decat ca oamenii de bine sa nu faca nimic. Raul vine de la sine, cu mare lejeritate… Pentru bine insa trebuie sa lupti, sa faci eforturi si, mai mult, sa iti asumi si riscuri… Nu de alta, dar se stie, din vechime, faptul ca Adevarul umbla cu capul spart, nu?… Chiar si asa, cred ca merita asumate riscurile, daca vrem sa traim aici si, mai mult, sa transformam aceasta cloaca intr-un loc in care sa poata trai si copiii nostri, in loc sa emigreze…

Publicat de: Adrian | martie 29, 2011

M-am saturat de Wikileaks!

Ei, da, o spun cat se poate de clar si de raspicat: m-am saturat de Wikileaks! Nu exista canal de stiri, nu exista ziar, nu exista televiziune la care sa nu auzi si ceva de… Wikileaks.

Inteleg, intentia poate ca a fost una nobila – sa dea in vileag anumite ilegalitati, sa striveasca tentaculele caracatitei cu multe brate a politicii de la nivel inalt… Insa tot ce am citit pana acum suna a barfe ieftine de la fumoarele institutiilor publice sau de la colturile de strada, dintre spargatorii de seminte de floarea-soarelui si scuipatorii cojilor pe caldaram.

Poate ca nu inteleg eu lucrurile cum trebuie, insa chiar mi se pare aberanta amploarea luata de aceasta organizatie. De ce ar trebui sa o consider demna de incredere? Pentru ca, la urma-urmei, daca stau sa ma gandesc bine, sunt doar niste „EI” care au actionat in afara legii, au spart niste servere, niste baze de date, au furat niste informatii, niste stenograme, care pot fi adevarate sau nu in egala masura, si le-au dat publicitatii fara nici un fel de probleme. Nu ca as avea simpatii prea multe pentru politicienii implicati in astfel de scandaluri, insa trebuie sa recunosc ca, pana in acest moment, am avut ambitia prosteasca de a crede ca, in definitiv si la urma-urmei, o societate civilizata are nevoie de mai mult decat de niste cuvinte atribuite UNORA de catre ALTII pentru a-i incrimina sau acuza de diverse ticalosii, pâre, şuşanele şi mişculaţii ori de complot cu „americanii”.

Poate ca, in definitiv, sunt eu mult prea scarbit si satul de barfele unor frustrati care, culmea, au de castigat de pe urma lor (ceea ce, in opinia mea, le afecteaza dramatic umbra de credibilitate…) pentru a mai casca ochii si mintea si pe la barfele celor de la Wikileaks. Poate ca sunt singurul, dar la fel de bine poate ca mai sunt si altii care vor sa mai citeasca si altceva in tara asta… Va inteleg, stimati colegi care, pe criza si pe foamea de acum, ati gasit o vacuta de muls si un subiect de scandal de speculat; inteleg ca traiesc in mijlocul unei natii mai degraba interesate de divortul lui Pepe si al Zavorancei, de cel al lui Iri si al lui Moni, de dezvaluirile SENZATIONALE cu iz otevist ale Wikileaks decat de maniera in care guvernul si clasa politica ne conduc tara si destinele, intr-o tara in care se pune mai mult pret pe barfe, pe zvonuri, pe promisiuni si pe carnatul. micul, odorizantul si galeata electorala decat pe platforme si strategii coerente si realizabile, pentru care initiatorii sa raspunda ulterior nu doar cu functia, ci si patrimonial… Dar, deja, ce-i prea mult e prea mult. Sincer, chiar m-am saturat de… Wikileaks!

Publicat de: Adrian | martie 28, 2011

O vie, doi araci, o speranta reinviata…

An de an, ea este acolo. Isi asteapta stapanii si infrunta vicisitudinile si vandalii, fie ei bipezi, amatori de fiare vechi sau de lemne de foc, ori patrupezi care se incurca printre sarmele menite a-i tine coardele in sus, spre lumina si soare… Stie ca, orice ar fi, ei, stapanii, ajung sa ii taie ramurile de prisos, mladitele neroditoare, sa ii lase seva sa le hraneasca doar pe cele care poarta pe ele boabele dulci si aromate ale strugurilor autohtoni… Sa o lege apoi cu grija, sa ii inlocuiasca butucii care nu au rezistat peste iarna, aracii care nu au scapat de hotii de ocazie, sa ii inlocuiasca sau sa ii innoade sarmele rupte de vreo vaca incurcata in ele in cautarea unei ierbi mai gustoase… Apoi sa o sape cu grija, sa-i pliveasca buruienile care i-ar putea afecta procesul de rodire…

In timp, a observat un lucru ciudat: stapanii se bucura sa o vada chiar si atunci cand nu rodeste cat ar fi putut; parca ar sti ca ea s-a straduit sa faca tot ce a putut, in ciuda manei care a lovit-o necrutator, a inghetului care i-a afectat floarea cand se astepta mai putin, a arsitei si a secetei de peste an… O legatura ciudata s-a creat intre ei si isi asteapta reintalnirea, an de an, reinnoindu-si speranta odata cu inceperea unui nou ciclu de viata si de speranta.

Anul acesta, totusi, ceva ar fi facut-o sa zambeasca, daca ar fi putut. Sa-i infloreasca un zambet larg, din toate coardele, sa rada din toate radacinile, sa faca sa-i freamate sarmele intinse intre araci… Cand au venit stapanii, impreuna cu cei ai suratei sale din imediata apropiere, s-au minunat vazand intinsi pe pamant doi dintre aracii metalici facuti de unul din ei cu multi ani in urma, pe cand ea, via, era doar o mladita taiata, pusa-n pamant cu speranta ca va deveni… Vie. I-au recunoscut indata dupa sistemul anti-furt, din fiare sudate-n crucis, bine ingropate in pamant, care sa-i mai descurajeze pe hoti… Unul dintre stapani, surprins, i-a zis vecinului ca nu intelege ce e cu ei, cu aracii… I-or fi adus inapoi pe cei furati cu ani in urma?… Vecinul se scarpina in cap si presupuse ca, de buna seama, le-o fi mers rau si or fi zis sa indrepte raul facut… Adicatelea, vezi Doamne, or fi hoti care s-or fi pocait si or fi revenit la ganduri mai bune…

Si tot taind, legand, inaintand, unul dintre stapanii ei devenea din ce in ce mai convins de lucrul acesta; ba, la un moment dat, le spuse celorlalti ca se cutremura de intamplare, ca neam de neamul lui n-a mai auzit ca, in tara asta, cineva care a furat ceva sa il aduca inapoi si sa il aseze la loc, in vie…

Ea, biata viță, le-ar fi spus ea multe, daca ar fi putut vorbi si daca si-ar fi putut stapani râsul… Probabil ca ar fi reusit sa isi faca radacinile sa nu mai tremure, sa nu mai rada, si-ar fi dus o coarda la gura si si-ar fi mascat astfel zambetul larg… Dar nu putea decat sa se bucure de tunsoarea de primavara si sa asculte conversatia…

Intr-un final, pe inserat, dupa o zi de munca, stapanii au ajuns in capatul viei si au inteles de ce li se parea ca vița râdea din toți butucii… Cei doi araci fusesera scosi din capatul său și pregatiti, probabil, pentru a fi incarcati in vreo caruta… Apoi fie au uitat pe unde i-au pus, fie si-au facut plinul, fie au fost surprinsi de cineva si s-au lasat pagubasi… Cert este ca au ramas acolo, pana cand au fost gasiti de adevaratii stapani… moment in care ea, vița, a rasuflat usurata, asteptand sa-i fie remontati aracii smulsi… dupa care a asistat la aceasta conversatie, le-a vazut speranta reinflorind pe chipurile lor (ceva de genul „chiar se poate si in Romania?… Uite ca se poate…”), si s-a amuzat pe tot parcursul zilei…

Dupa care, la final, lucrurile au reintrat in normal… Ei, stapanii, tin la ea la fel de mult si o ingrijesc cu la fel de multa daruire, iar ea le daruieste in continuare tot ce are ea mai bun, toata dulceata pamantului, a soarelui, a ploilor de vara, a daruirii sale…

Cu scuzele de rigoare pentru imaginile dure si explicite, postez un link catre blogul lui Narcis Virgiliu, care a realizat o serie de fotografii cutremuratoare in cabinetul unui ginecolog care a facut o intrerupere de sarcina: http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce/

Oricat v-ar fi de greu sa le priviti, va rog sa faceti acest efort DACA sunteti in ipostaza unei persoane care ia in considerare ideea de a face o intrerupere de sarcina. Mai bine sa fiti oripilati dupa ce priviti fotografiile decat sa plangeti si sa va luptati cu sentimente de vinovatie o viata, pentru o decizie extrem de cruda pentru omuletul care creste inauntrul dumneavoastra si care nu vrea decat o sansa la viata.

Parca mai ieri-alaltaieri a aparut Baselul pe la televizor, uitandu-se convingator inspre camere si incercand sa pledeze in favoarea masurilor de austeritate impuse de guvernul care si-a permis sa fure un sfert din salariile bugetarilor pe motiv ca „nu sunt bani”. Parca de-abia ne-am invatat sa ne aducem de acasa medicamentele atunci cand suntem internati in spitale, ridicand deopotriva intelegatori si neputinciosi din umeri… deh… Nu sunt bani… Parca mai ieri a aparut micul Boc la teveu aratandu-si muschii si spunand ca, gratie masurilor luate cu competenta de Guvern, incepem sa ne mai revenim din criza, astfel incat, prin marea marinimie a clicii pe care o conduce, ne restituie o parte din procentele furate din salarii. Insa numai de acum incolo, nu si din urma. Deh, vorba copiilor care, jucandu-se, se mai sicaneaza uneori zicand „mortul de la groapaaaa, nu se mai dezgroooapaaaaa”, semn clar ca jucaria ta e de acum a lui, a cantaretului de ocazie.

Trebuie sa recunosc ca ma depaseste o anumita inconsecventa a clasei politice romanesti. Nu sunt bani, inchidem spitale sau le transformam in cu totul altceva, blocam ani de zile proiecte importante de infrastructura, taiem din salarii, impozitam pensiile, majoram cota TVA, preturile la TOATE produsele, jecmanim in dreapta si in stanga in numele atotputernicei si invicibilei Crize. Insa, in acelasi timp, Mititelul apare la teveu si spune ca sunt bani, ca partea cea mai grea a crizei a trecut… Si, ca sa fie si mai convingator, in plina criza financiara face o pomana de doar zece milioane de lei (adica aproximativ doua milioane si jumatate de Euro!!!) celei mai bogate organizatii din Romania: Bisericii Ortodoxe Romane (sursa).

Nu am nimic impotriva construirii Catedralei, ba dimpotriva. Consider insa ca este sfidator, pe de o parte, sa se doneze acel teren PUBLIC unei organizatii PRIVATE in curtea celei mai reprezentative cladiri de patrimoniu a Romaniei si, pe de alta parte, ca Statul sa se implice financiar, din bugetul la care am contribuit cu totii, in construirea acestei Catedrale. Va fi frumoasa, nimic de zis, va fi o cladire deschisa publicului, insa nu va fi a publicului, ci a unei organizatii. Eclesiale, ce-i drept, insa a unei organizatii distincte de Stat.

Decent si NORMAL ar fi fost ca, in cazul in care se doreste donarea si a terenului, si a unei sume considerabile catre aceasta organizatie (suma care sunt in stare sa pariez, desi nu-mi sta in fire, ca nu va fi in nici un caz singura), se se organizeze un referendum national in cadrul caruia oricare dintre contribuabilii la acest buget si la acest patrimoniu national sa se poata pronunta. Sunt sigur ca, daca s-ar fi optat pentru asa ceva, rezultatele ar fi fost dezamagitoare pentru acesti guvernanti pomanagii care incearca in felul acesta sa isi cumpere, pe cheltuiala noastra a tuturor, atat voturile UNORA, cat si o privire binevoitoare din partea Cerului pe care spera ca-l vor impresiona prin acest „Da” iresponsabil.

Din pacate insa, pe principiul „cainii latra, ursul trece”, asa cum s-au donat de-a lungul timpului numeroase cladiri de patrimoniu (una dintre cele mai notabile fiind, fara indoiala, cea a fostului Parlament al Romaniei, cunoscuta mai nou drept „Palatul Patriarhal”) si cum s-au construit sute de biserici ale aceleiasi organizatii PRIVATE din fonduri PUBLICE, probabil ca se vor mai intampla si in continuare. Aceasta insa nu inseamna ca este un semn al normalitatii, doar pentru ca multimea pe care, din pacate, o reprezentati atat de nedemn si de neprofesionist, nu protesteaza mult mai vehement decat o face, pe alocuri.

Catedrala merita construita, insa din sursele proprii ale Bisericii. Pentru ca, fie vorba intre noi, are de unde. Are zeci de mii de hectare de pamant, de paduri, de cladiri, are numeroase conturi bancare in toate valutele uzuale, sute de masini luxoase si inca acumuleaza, chiar daca adeseori unii prelati aleg mai degraba sa se vaite. Iar in final, daca ar fi fost intr-adevar construita din jertfele crediciosilor, atunci ar fi fost realmente ceva demn de aplauze si de admiratie, ceva care sa se apropie de idealurile marete cu care este asociata. Insa asa, cu tot respectul o spun, un vis nobil se transforma intr-un circ ieftin, condus de niste avari care niciodata nu se vor indura sa ia din ce este al lor, stiind ca pot atenta la ceea ce este al altora… sau SI al altora…

A, inca ceva, inainte sa inchei. Nu de alta, dar sa imi intelegeti  macar in parte revolta vizavi de aceste gesturi nu doar iresponsabile, ba chiar sfidatoare. Conform unui articol din Ziarul Financiar, „Romania se injecteaza cu datorii noi de un miliard de euro lunar ca sa functioneze”. Si inca una, din aceeasi sursa: „Datoria publică a continuat să crească anul trecut într-un ritm rapid de 32%, în condiţiile în care statul s-a împrumutat masiv şi a ajuns la un nou maxim istoric de 194 mld. de lei (46 mld. de euro), iar ponderea în PIB a fost de 38%. Practic, datoria publică a crescut de la 35 la 46 mld.” (Ziarul Financiar). Cruda realitatea, nu-i asa? In ciuda asigurarilor gonflabilei noastre clase politice… Si, parca, in lumina acestor cifre naucitoare, revolta mea nu mai pare chiar atat de nepotrivita, ba din contra…

Publicat de: Adrian | februarie 13, 2011

Discutii despre prag. Pragul… electoral

Copil fiind, pot sa marturisesc ca m-am straduit sa inteleg tot felul de lucruri. De exemplu, la ce folosesc pragurile. Adica, da, aratau frumos, din lemn masiv, rindeluite putin in fata, pentru ca riscul de „impiedicare” sa fie cat mai mic posibil, lacuite cu grija pentru protectie… Dar nu aveai voie sa calci pe el, ca se suparau adultii casei, trebuia sa ai mereu grija sa nu cazi… La un moment dat, nu mai stiu din ce motive, pragul nostru de la intrare a trebuit sa fie scos. Doua ciocane si gata, a fost indepartat. Parca usa nu mai avea acelasi aspect… In fine, situatia nu a tinut mult timp, pentru ca in aceeasi zi a fost repus pe pozitie. Doua cuie mai mari decat m-as fi asteptat (deh, sa fie solide…), cateva ciocane si gata.

Si totusi… La ce o fi folosind acel prag?… Da, m-am tot intrebat. Odata chiar am crezut ca am gasit raspunsul. Daca, Doamne-fere, o fi vreo inundatie-ceva, sa nu intre apa direct in casa… Sau sa nu intre frigul… Cu prima chestie m-am dumirit relativ repede, cand am avut chiar noi o inundatie intr-o noapte. M-a trezit din somn mama si, semi-adormit, am dat apa cu matura afara din casa… si am constatat ca daca inlaturam pragul apa se duce mai repede… Am crezut atunci ca asta e raspunsul… Si probabil ca e bun si impotriva vantului, a curentului… Sau a vietatilor care ar putea intra pe sub usa… Dar si cu astea m-am lamurit. Cu prima, cand am observat ca se poate vedea lumina de pe scara pe sub usa, in ciuda pragului. Iar cu a doua, atunci cand vecinii de deasupra, care pe atunci isi faceau probabil curatenie doar de vreo doua ori pe an, au inceput sa deranjeze gandacii de bucatarie, iar acestia s-au refugiat care pe unde au vazut cu antenele. Unul a rupt-o la fuga pe usa noastra. Am dat sa-l prind, dupa care mi-am zis ca n-are incotro sa fuga… Pragul isi va face datoria… Dar a disparut pe undeva printre el si usa, asa ca doar descuind usa rapid l-am putut prinde pe ticalos si l-am pus la punct. Ma rog, pe el sau ce a mai ramas din el…

Dar  nu despre asta voiam sa scriu. In fine, toata polologhia de la inceput a fost legata de amintirile si cugetarile mele despre un anume prag. Care prag, fie vorba intre noi, poate avea un rol doar atata vreme cat este bine construit, bine montat si reuseste sa etanseizeze cumva spatiul care ar putea ramane liber altminteri pe sub usa.

Nu cred ca este vreo diferenta nici in ceea ce priveste pragul electoral. Teoretic, toata lumea ar trebui sa poata fi reprezentata in Parlament, acolo unde se iau deciziile legislative. Insa, in acelasi timp, deciziile luate trebuie sa ii priveasca pe cei mai multi, nu sa fie unele individuale. Sa apere drepturile cetateanului, dar in raport cu deciziile majoritatii. Pentru ca, ne place sau nu, legea nu reprezinta altceva decat o conventie a unei colectivitati, pe care aceasta se obliga sa o respecte. Altfel spus, un lucru este socotit bun pentru ca o colectivitate il considera ca atare. Deci majoritatea trebuie sa fie reprezentata si ea trebuie sa poata avea dreptul de a decide pentru colectivitate.

Pragul electoral, la noi, este acum de 5%. Ceea ce inseamna ca, daca o formatiune politica este investita, prin vot, de 5% dintre votanti, atunci aceasta poate accede la functii in Legislativ. Desigur, este un procent mult mai bun decat precedentul, care  a permis accesul in Parlament al mult prea multor formatiuni politice si oameni politici, in numeroase ocazii parca fiind picati din Luna. Acum se discuta despre micsorarea acestui prag. Desigur, este un alt hatar pe care il cere o formatiune ingrijorata ca nu va mai reusi sa intruneasca 5% din sufragii. Ar fi o decizie extrem de paguboasa, in opinia mea. Mai mult decat atat, sustin cu tarie ca aceasta schimbare a pragului electoral este necesara, insa nu in jos, ci in sus. Un prag trebuie facut cat mai bine, adjustat pentru a se potrivi cat mai bine nevoilor MAJORITATII, nu unei minoritati. El trebuie sa se fixeze perfect pe usa care asigura accesul, nu sa fie cat mai slabit si cat mai lax, pentru ca orice praf si orice ganganie sa se poata strecura in voie inauntru.

Nu am nimic impotriva celor mici, a celor socotiti neinsemnati si prea adesea nebagati in seamna. Insa consider ca politica este cu totul si cu totul altceva, si ca Legea trebuie sa vizeze bunastarea si bunul mers al comunitatii, nu al unei anumite minoritati. Si nu ma refer aici nici la criterii etnice, nici la unele culturale, religioase, sexuale sau de orice alta natura. Consider insa ca s-a mers un timp mult prea indelungat decat ne-am putea permite, ca natie, pe „cartea” celor multi care, impreuna, ar putea face ca lucrurile sa mearga inainte. Pe cartea numeroaselor aliante electorale si algoritmilor care ne ingretoseaza din ce in ce mai des. Pentru ca este imposibil ca oameni care reprezinta interese atat de diferite sa se poata intelege pe termen lung. Mai devreme sau mai tarziu, aliantele fortate si mariajele electorale din interes sau din dragoste de ciolan vor sfarsi printr-un colaps zgomotos, prin balacareli publice, prin tradari nonsalante sau printr-un divort plin de ranchiuna si de patos.

Da, pragul electoral trebuie schimbat, dar in sus, trebuie ridicat macar la un 10%, pentru a asigura accesul a doua, cel mult trei sau patru partide mari in legislativ. Pentru ca algoritmii sa fie cat mai simpli, pentru ca interesele sa fie cat mai clare si pentru ca opozitia sa fie clar opozitie, stanga sa fie stanga, dreapta sa fie dreapta si sa evitam monstruozitatile nefiresti de genul socio-liberalismului nascut doar din dorinta de a pune capat unei perioade marcata de indelungi incompetente. Pentru ca este nefiresc si strigator la cer ca destinele unei natii sa fie hotarate de un procent de doar 30% din populatia Romaniei. Pentru ca este nefiresc ca romanii care nici macar nu locuiesc aici, ci in afara granitelor tarii, in Republica Moldova sau oriunde in Diaspora, sa ne aleaga Presedintele si Legislativul. Cu tot respectul, este nefiresc, iar lucrul acesta ni se datoreaza in mare parte. Pentru ca am lasat ca greata si lehamitea sa ne tina deoparte, in loc sa ne determine sa ne dezicem public, prin vot, de cei care nu au ce cauta in locuri, institutii, functii sau fotolii prea inalte pentru crasa lor incompetenta si groteasca lor coruptie. Asa se face ca au votat in locul nostru cei care, culmea, sunt cel mai putin afectati de ceea ce se intampla aici si care, culmea, sunt cel mai usor de manipulat de sistemul ticalosit reinventat si reinventat, precum un perpetuum mobile perfect si cumplit de real.

Nu zic ca, schimband pragul electoral, lucrurile se vor schimba neaparat in bine. Insa ma incapatanez sa cred ca, macar in felul acesta, coborarea va fi mai lenta, fara a fi directionata inspre scopuri si interese partizane, straine de interesul general. Pentru ca, macar, cei mari vor trebui sa lupte cu  cei mari si atat, fara a se refugia in ajutorul celor mici, dar atat de dornici de putere incat au fost gata sa isi ofere pretinsa virtute oricui a fost dispus sa plateasca pretul cerut. Iar apoi, cand pretul oferit a fost mai mare de cealalta parte, sa treaca fara nici o ezitare sau umbra de regret in celalalt pat. Pardon, in cealalta tabara. Pentru ca, daca lupta se va da intre doua sau trei partide mari, poate macar atunci acestea vor avea decenta de a fi consecventi unor doctrine mai presus de interesele vremelnice si pecuniare. Sau, mai simplist si mai idealisti vorbind, pentru ca cei mari ar trebui sa fie mai greu de convins decat cei mici, gata sa se agate de orice pentru a forma impreuna o „majoritate”…

Publicat de: Adrian | februarie 10, 2011

Dragostea ca nebunie

„Sunt nebun dupa tine!”… cine si-ar fi inchipuit ca aceste cuvinte sunt mai reale decat ne-am fi putut imagina? Cel putin asa sustine o anume Helen Fisher, cercetator in domeniul biochimiei la Universitatea Rutgers din New Jersey, care a lansat teza potrivit careia reactiile biochimice de la nivelul creierului uman sunt extrem de asemanatoare atunci cand un om iubeste sau cand cade prada nebuniei.

Desigur, la fel ca si in nebunie, si in dragoste ar exista mai multe faze. Cele identificate de Fisher sunt dorinta, atractia si atasamentul.

Daca dorinta este faza initiala, in care hormonii sexuali – testosteronul si estrogenul ne-ar „mana” de la spate sa ne cautam „cu disperare un partener”, atractia este descrisa de Helen Fisher drept faza in care dragostea incepe sa isi faca pe deplin simtita prezenta in vietile noastre. Este acea etapa in care nu te mai poti gandi la altceva, in care aproape ca nu-ti mai trebuie mancare, somn, in care s-ar putea spune ca, din anumite puncte de vedere, pur si simplu „o iei razna”. Este etapa in care asa-numitele monoamine, un grup de neuro-transmitatori, „fac legea” in organismul nostru. „Acestea sunt: dopamina, activata si de nicotina sau cocaina, adrenalina, care ne face sa transpiram si sa ne bata inima mai tare si serotonina, una dintre cele mai importante substante generate de dragoste si cea care ne poate innebuni temporar” (sursa). Se spune ca, daca am ramane in aceasta faza – extrem de placuta dealtfel si de puternica din multe puncte de vedere, nu am mai putea face nimic altceva, nu am mai realiza nimic, pentru ca nimic altceva nu ar mai conta. Asa se face ca, in cazul relatiilor de durata, Fisher considera ca urmeaza o alta etapa: atasamentul. „Atasamenul duce la un angajament pe termen lung si este legatura care mentine cuplurile unite cand urmeaza sa aiba copii. In aceasta etapa intra in actiune doi hormoni importanti, cu rol in atasamentele sociale. Oxitocina este eliberata de hipotalamus in timpul nasterii copilului, ajuta la formarea laptelui matern si la intarirea relatiei dintre mama si copil. Este eliberata si in timpul orgasmului celor doi parteneri si genereaza o legatura puternica intre ei. Pornind de la acest fapt, teoria sustine ca uniunea in cuplu devine mai solida daca se intretin frecvent relatii intime”.

Este, intr-adevar, o teorie interesanta. Chiar daca nu e musai sa fim de acord cu toate aspectele sale. Ideea este ca, atunci cand iubesti, te comporti adesea irational, iar lucrul acesta a fost testat de toti aceia care au experimentat ce inseamna dragostea. Cand te duci la culcare gandindu-te la persoana iubita, si cand te trezesti dimineata cu aceeasi  persoana in minte, dupa o noapte in care ti-a fost de asemenea prezenta in visurile tale. Cand nimic din ceea ce iti doresti de la viitor nu o exclude, ba dimpotriva. Probabil ca de aici si-a tras seva o vorba extrem de inteleapta care spune sa nu te casatoresti cu persoana alaturi de care crezi ca poti trai o viata, ci cu acea persoana fara de care nu iti imaginezi un viitor.

Prin urmare, daca dragostea este o… nebunie, as indrazni sa afirm ca este cea mai sublima si de dorit dintre toate formele sale. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca este singura forma de nebunie dezirabila. Este nebunia fara de care o viata nu poate fi completa, este lucrul care da farmec unei existente care, in lipsa ei, ar fi anosta si lipsita de speranta, de frumusete, de maretie, de grandoare…

Nu te teme sa iubesti! Dimpotriva, teme-te ca nu cumva, din dorinta de a nu suferi inutil, sa nu alungi dragostea. Iar daca, din iubire, faci lucruri… nebune, sau nebunesti, gandeste-te ca s-a demonstrat stiintific: dragostea este ca nebunia. Deci, ai o scuza solida…

Publicat de: Adrian | februarie 3, 2011

Salariile NU se maresc

Nu, nu am ramas in urma cu informatiile. Mai degraba, am ramas cu gura cascata cand am auzit, cu uimire, cum trambitau sus si tare televiziunile faptul ca salariile bugetarilor se majoreaza cu 15%.

De fapt, situatia sta in felul urmator: Guvernul Boc a bagat adanc mana in buzunarele tuturor bugetarilor, incepand cu cei care au intr-adevar salarii nesimtite, cum ii place sa le denumeasca, si continuand cu salariile de mizerie de doar cateva sute de lei, si a luat din ele, otova, cate un sfert, fara sa ii pese ca vor exista sute de mii de oameni care vor trebui sa traiasca lunar cu acei bani. Desigur, de la inaltimea fotoliului prim-ministerial, lucrurile se vad altfel decat de la coada maturii sau de la capataiul bolnavului. A bagat mana in buzunarele acestora exact asa cum ar face-o un hot de buzunare in autobuzul 139, a sustras tot ce a putut, dupa care, cand a expirat termenul pana la care a putut tine argumentatia muuuuult prea fortata pe care a folosit-o pentru a-si justifica samavolnicia, restituie un anumit procent si pozeaza in cavalerul pe cal alb si cu armura stralucitoare care vine sa ofere.

Nu, de fapt nu ofera nimic, ci doar restituie. Si restituie 15% la valoarea actuala a veniturilor, nu la cea din care a taiat 25%. Fata de aceea, un calcul simplu arata ca ne restituie de fapt doar 11 procente. Da, interesanta aritmetica, nu-i asa? La final, poate spre 2012, poate l-o mai lovi marinimia, ca doar vine anul electoral, si ne-o mai da vreo 10%, tot la valoarea din octombrie anul trecut, si gataaaa… Ne-a dat mititelul inapoi tot, si a trecut si criza…

Nu, nu ne-a dat tot, pentru ca nici in acea situatie nu vom ajunge la valoarea de la care a taiat… Si pentru ca nimeni nu ne despagubeste pentru toate aceste luni in care a trebuit sa platim cu totii pentru incompetenta unei clase politice incapabile nici sa-si admita, nici sa-si depaseasca propriile limite.

A, mai e una si mai tare… Acum, mai nou, acest guvern care a pastrat salariile nesimtite pentru cei care le canta in struna chipurile stimuleaza deschiderea de noi microintreprinderi… Pai, Bibicule, ia sa facem noi un scurt bilant si sa vedem: cate firme s-au inchis din pricina incompetentei acestei guvernari si din pricina supraimpovararii si supraimpozitarii, si cate se vor deschide prin acest program guvernamental mult prea restrictiv si neatragator pentru a-i putea stimula pe cei care ar avea intr-adevar nevoie de aceste oportunitati? Va spun eu… diferenta este uluitoare… Dar nu-i nimic, se duc firmele de la noi, se inchid, dar se redeschid in tari mai putin obtuze precum… hmmmm… toti vecinii nostri?…

Este exact ca in acel banc cu ambulanta… Aceea care gonea pe strazi cand, la o intersectie, a rasturnat si accidentat un pieton. Soferul coboara imediat, ridica victima, o instaleaza pe targa si continua drumul spre spital. La un moment dat, se intoarce zambind spre accidentat si ii spune: „- Ce noroc formidabil ati avut ca treceam pe aici!” Curata obraznicie, nu? La fel ca si cea a unui personaj politic care, de curand, are tupeul sa spuna ca majoreaza salariile si ca stimuleaza initiativele private… Ce noroc formidabil am avut ca se afla la guvernare…

Publicat de: Adrian | ianuarie 27, 2011

Ţara lui „Atenţie, cad ţurţuri!”

Exista multe anormalitati pe plaiurile mioritice in anotimpul care „nu-i ca vara”, vorba Baselului. Nu contenesc sa ma minunez cum se face mereu ca orice zapada, fie ea cat de anemica si de neamenintatoare, reuseste sa dea peste cap traficul bucurestean, asa cum nu contenesc sa ma minunez de faptul ca, de ceva vreme incoace, prin „deszapezire” se intelege aproape exclusiv deszapezirea arterelor principale, nu si a strazilor secundare pe care si astazi, la zile bune de la ultima ninsoare, inca nu a trecut vreun plug sau vreun utilaj specializat, in ciuda faptului ca nu am vazut in nici un caz ca s-ar fi diminuat sumele platite de primarii firmelor de specialitate, ba chiar dimpotriva, acestea au crescut semnificativ.

Dar nu vreau sa intru acum in aceste detalii, desi sunt cat se poate de anormale si de neacceptat intr-un oras care aduce un procent de aproximativ 85% la intregul PIB (sursa) si cu atat mai mult in sectorul 1, unde activeaza majoritatea firmelor care genereaza aceste venituri. De fapt, daca ar fi sa generalizez putin, mi se par totalmente incompatibile cu ideea de capitala europeana. Subiectul care mi se pare deopotriva hilar si revoltator este acela al afiselor cu „atentie, cad turturi” care au impanzit orasul si care ni se par de acum de-a dreptul normale si binevenite.

Ieri dimineata, in drum spre serviciu, am avut surpriza sa constat ca o buna portiune din trotuarul din fata Universitatii Bucuresti, impreuna cu un chiosc de ziare, fusesera de-a dreptul „inghitite” de un perimetru „securizat” cu sfoara de legat dosare, pe care fusesera postate, din loc in loc, afisele cu pricina. Adica, ma rog, cu turturii, nu cu pricina. Sau cu turturii cu pricina. Asa se face ca pietonii erau nevoiti sa paraseasca trotuarul cu o latime generoasa, de peste 5 metri, sa escaladeze un munte de zapada amestecata cu noroi si cu material antiderapant care, surpriza, inca nu fusese ridicata de acolo (probabil ca nu a trecut suficient timp…) si sa infrunte vitejeste masinile si baltile adanci in care, cu putin noroc, puteai fie sa pescuiesti ceva, fie sa faci o baie zdravana pentru a ajunge la trecerea de pietoni si pentru a putea traversa apoi in siguranta pe trotuarul de vizavi.

O alta intamplare similara a avut loc dupa-amiaza, cand am fost la o sedinta de sindicat, unde afisele era postate… pe jos. Da, nici mai mult, nici mai putin decat pe caldarâm… Partea usor amuzanta, prin comicul de situatie, a fost aceea ca una dintre colegele sindicaliste s-a oprit sa citeasca un astfel de afis, cand a fost abordata, pe un ton imbufnat, de unul dintre paznicii cladirii unde avea loc sedinta, care i-a reprosat ca sta acolo desi scrie clar ca ii poate cadea vreun turture in cap…

Buuuuuun. Deci, sa recapitulam. E iarna, cade zapada, zapada se mai topeste si se formeaza turturi. Nimic anormal. Se intampla peste tot in lume, in orice capitala si in orice oras, inclusiv in cele din lumea civilizata (auch… sunt rau acum, stiu…). Este, ca peste tot in lume, o mare problema daca un astfel de turture, care poate ajunge uneori la kilograme bune si la dimensiuni considerabile, loveste cumva vreun trecator. Asa ca trebuiesc luate masuri. Ei bine, daca pana acum au fost numeroase asemanari, din acest punct incep numeroasele deosebiri.

La ei, turturii sunt indepartati zilnic pentru ca nu cumva vreun cetatean nevinovat sa fie vatamat, iar vinovatii – respectiv proprietarii, locatarii sau administratorii cladirilor pe care s-au format, sa raspunda contraventional sau chiar penal. La noi, turturii sunt lasati in pace, sa ne orneze casele, cladirile… Vorba aia, doar mergem uneori si sute de kilometri si platim pentru a putea vedea prin diverse pesteri stalactite si stalagmite… Acum, acestea sunt din belsug pe la acoperisuri, pe stresini, pe stalpi, pe la chioscuri… Si toate astea gratuit…

La ei, daca vreun turture cade si loveste pe cineva, vinovatul este considerat, in mod firesc, proprietarul sau administratorul cladirii, care nu si-a facut datoria. La noi, vinovatul este considerat, in mod automat, cetateanul, partea vatamata. Pai nu este normal? Doar proprietarul l-a avertizat nu ca este posibil sa, ci chiar ca vor cadea turturii… Pentru ca oricine stie ca legea gravitatiei este o lege a fizicii… Si ca acei turturi, mai devreme sau mai tarziu, oricum vor cadea, gratie atractiei gravitationale. Prin urmare, din moment ce se stie lucrul acesta, tot ce trebuie sa faca un proprietar sau un administrator de imobil de la noi este sa atraga atentia ca exista niste turturi care vor cadea… In rest, este o tara libera si democrata… Ramane la totala latitudine a trecatorului daca va alege sa caste ochii in sus, ca nu cumva sa il loveasca un turture la glavana, sau sa caste ochii pe unde merge, ca nu cumva sa cada si sa-si rupa gatul sau vreun membru in vreun crater din trotuar, ramas in urma lucratorilor de la ApaNova, Distrigaz, Enel etc., ori in vreun canal descoperit al carui capac a fost furat de vreun concitadin (desigur, acesta din urma a actionat conform principiului „pai ce vrei, nene, trebuia sa mananca si gura mea ceva… doar nu era sa mor de foame…” – este deci un om cu principii, nu?). Iar daca trecatorul neatent a ales sa treaca totusi pe acolo fara sa se uite sau sa se fereasca, desi a fost avertizat cu generozitate si marinimie de „apropitar”, doar n-o sa dam vina acum pe bietul om, nu-i asa? Nu de alta, dar nici nu-i vina lui… El si-a facut treaba… Uite, a scos pana si la imprimanta acele afise… a consumat din sfoara lui (e drept, de la serviciu, dar lui ii fusese data… nu altcuiva… si, la fel, e drept, pe imprimanta de la serviciu, dar era „a lui”…) Si, in plus, doar n-a inventat el legea gravitatiei, ca sa fie el tras la socoteala pentru capriciile unui turture care tocmai atunci s-a gasit sa cada…

Cuuuum? Trebuia sa dea el turturii aia jos? Eeeeelllll? Da’ ce, el e sclavul altora? Nu, nene… In cel mai rau caz el poate sa dea un telefon la pompieri, sa vina „aia” si sa puna scara, sa dea turturii jos, „ca de-aia sunt platiti, ca sa munceasca”… Doar n-om avea pretentia ca el sa se suie pe vreo scara, sau sa dea EL, la valoarea lui, turturii jos cu vreo prajina… Dar nici nu ajunge el… si sa dea el banii pe vreun „bat” telescopic, care sa se desfaca si sa ajunga pana acolo… sau sa plateasca pe cineva… Eheeeeee… Da’ ce, el e baiatul Arcului de Triumf? Sau Gigi Becali?…

Mda… Imi pare rau sa dezamagesc atatia concitadini si conationali, insa datul jos al turturilor este datoria noastra, a fiecarui proprietar, chirias, administrator. Eu ii dau jos de obicei seara, nu dimineata, pentru simplul motiv ca dimineata este mult mai ger si nu pot profita de toata „caldura” acumulata peste zi, care i-a mai desprins putin si ii face mai „cooperanti. Mi-am luat un „bat” telescopic, a carui destinatie oficiala ar fi fost aceea de „ucenic” al zugravilor, care montau in varful lui trafaletul pentru a ajunge la tavanele inalte, pe care il desfac si cu care ajung relativ usor la zonele cu turturi. In nici un caz nu poti spune ca ti-ai facut datoria sau ca esti absolvit de responsabilitate daca pui un parlit de afis sau daca imprejmuiesti o zona cu „probleme”… Nu dureaza mult, parol! Si merita! Pentru ca, daca sunt intr-o zona publica, risti sa primesti o amenda considerabila (desigur, presupunand, prin absurd din pacate, ca vreo persoana abilitata va si aplica legea!) sau, daca sunt in interiorul unei proprietati private, risti sa lovesti fie catelul, fie sa cada in capul cuiva drag tie care fie locuieste acolo, fie a venit in vizita… Sau, de ce nu, risti sa iti smulga jgheabul sau sa iti faca alte pagube… Oricum ai da-o, este de datoria noastra sa ne dam turturii jos, Bibicule… Si lasa stalactitele si stalagmitele pentru pesteri… acolo este locul lor… Sau, daca tii mortis sa te „bucuri de farmecul lor”, cauta pe internet un screen-saver si pune-l ca imagine pe desktop…

Publicat de: Adrian | ianuarie 24, 2011

Recalcularea pensiilor militarilor, cuiul lui Pepelea

Poate ca si de data aceasta exagerez, insa tot nu sunt de acord cu tam-tamul urias iscat in jurul recalcularii pensiilor speciale. Nu, in nici un caz din principiul „sa moara si capra vecinului”, cu care nu am agreat niciodata, ci mai degraba in virtutea unei echitati calcate in picioare, ca de obicei, si in acest sector.

Nu intentionez in nici un caz sa bagatelizez ori sa minimizez importanta muncii tuturor celor care activeaza in acest sector de activitate, unul extrem de important dealtfel pentru bunul mers al unui Stat de drept. Mai mult decat atat, faptul ca sunt ofiter in rezerva ma face sa empatizez intr-o anumita masura insa, in acelasi timp, ma determina sa imi pastrez rezervele vizavi de toate protestele disperate ale celor care, pana mai ieri, au beneficiat de niste pensii la care majoritatea „amarastenilor” nu au putut decat sa viseze, in zadar.

Voi incerca sa sintetizez cateva dintre motivele care ma determina sa fiu de acord cu recalcularea pensiilor speciale:

1. Modul in care s-a contribuit la sistemul public de pensii a fost unul diferit de cel general, motiv pentru care nu exista nici o ratiune pentru care s-ar putea agrea ca pensionarii din acest sistem sa fie net avantajati fata de ceilalti:

Există o mare diferen­ţă între statutul pensiilor magistra­ţi­lor şi cel al pensiilor din apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Şi unele, şi celelalte beneficiau de un mod de calcul mai avantajos decât cel aplicat în cazul pensionarilor „obiş­nuiţi”, garantându-se un cuantum de 80% din ultimul salariu în primul caz şi de 60% în cel de-al doilea.
Dar în vreme ce magistraţii au con­tribuit de-a lungul carierei la sistemul asigurărilor sociale de stat, ca şi ceilalţi salariaţi, şi li se subven­ţio­nea­ză de la bugetul de stat doar diferenţa între pensia contributivă şi acel procent de 80%, celor din structurile militarizate li se reţinea o contribuţie de doar 5%, care mergea la bugetul de stat, iar pensiile lor sunt plătite integral de acesta din urmă, prin bugetele ministerelor respective. 
Sursa

2. In numeroase cazuri, atat perioada in care s-a contribuit, cat si varsta limita de pensionare au fost unele mult mai mici decat cele ale altor categorii sociale. Ma indoiesc ca mai exista vreun sector public in care un barbat sa se poata lauda cu statutul de pensionar pentru limita de varsta la 45-50 de ani.

Desigur, aici se poate argumenta faptul ca meseria implica o anumita uzura fizica si psihica mult mai mare decat altele. Nu contesta nimeni lucrul acesta, si consider ca trebuie avut tot respectul pentru cei care au fost dispusi sa isi dedice o viata unei cariere militare, cu pregatire fizica temeinica, cu „reciclari” periodice, cu bagajul facut si mereu gata sa raspunda la „alarme”. In acelasi timp insa, trebuie admis faptul ca, la varsta pensionarii, marea majoritate a celor care au lucrat in sistem, nu sunt in nici un caz niste barbati „terminati”, cea mai buna dovada in acest sens fiind faptul ca un procent covarsitor dintre ei se reintorc pe piata muncii, fie in corpul politistilor comunitari, fie in domeniul privat. Ori, din moment ce pentru noii angajatori ei nu sunt considerati in nici un caz „expirati”, ci experti numai buni de utilizat pentru larga expertiza si pentru cariera care le sta in spate, nu vad de ce ar fi considerati ca atare doar atunci cand se discuta despre… pensie. In plus, trebuie de asemenea sa fim suficient de onesti incat sa admitem ca nici macar in domeniul militar sau al ordinii publice nu exista exclusiv posturi care sa ceara o conditie fizica foarte buna, ca sa nu mai vorbim despre faptul ca, inclusiv in randul cadrelor active, exista suficiente persoane care nu poseda o conditie fizica de invidiat…

De asemenea, consider strigator la cer faptul ca, in conditiile in care exista pensionari care au contribuit la sistemul public de pensii 40-45 de ani, pensia acestora sa fie de 1000-1500 de lei, in conditiile in care pentru perioade de cotizare mult mai mici, pensia unora sa fie si de zece ori mai mare. Iar lucrul acesta nu este valabil doar in  cazul celor care au avut parte de meserii „linistite”, ci si de altii care au avut parte de alte riscuri zilnice ori care au infruntat chiar pericolul mortii.

3. Un alt argument vizeaza un grad de periculozitate mult mai mare, pe care cei in cauza si l-au asumat de buna voie. De acord si, iarasi spun, am tot respectul pentru cei dispusi sa isi riste viata pentru patria lor si a noastra (si nu sunt vorbe mari). Si aici insa trebuie sa fim onesti si sa admitem faptul ca, in realitate, atat riscul ipotetic, cat si situatiile in care a fost vorba efectiv despre un atare risc, nu au fost atat de dese precum le place unora sa vehiculeze. Altfel spus, mie unuia mi se pare total inadmisibil ca o persoana care isi risca viata ACUM zilnic, pe strada, patruland prin te miri ce cartier rau famat, sa aiba un venit de 1500-2000 de lei, in cazurile relativ bune, in conditiile in care un „fost” sa beneficieze de o pensie de 9000 de lei sau chiar mai mult…

Cel mai bun argument aici mi se pare ca il prezinta conditiile mizere in care traiesc veteranii de razboi, adevaratii nedreptatiti ai sistemului actual. Oamenii acestia chiar au luptat intr-un razboi, chiar au infruntat moartea pe campul de lupta, nu doar ipotetic, iar curajul lor este rasplatit actualmente cu o indemnizatie care poate fi considerata o adevarata batjocura – 50-70 de lei. Ei ar trebui recunoscuti si constiti pentru riscurile la care s-au expus, nu altii…

4. Penultimul argument asupra caruia ma voi opri il reprezinta afirmatia ca pensia este un drept al lor, care au contribuit o viata, si ca nu poate nimeni decide ce sa se faca cu banii lor. Daca ar fi asa, ar fi intr-adevar corect. Problema consta insa, pe de o parte, in faptul ca nu s-a contribuit in aceeasi masura in care au contribuit alte categorii sociale, ci in procente care i-au favorizat de-a lungul carierei si, pe de alta parte, ca legislatia privind pensionarea acestor categorii sociale le-a fost net favorabila primilor, nefiind aceeasi pentru toti. Altfel spus, daca este o singura regula pentru toti, respectiv aceea a acordarii unei pensii intr-un raport corect cu contributivitatea, atunci aceasta ar trebui sa se aplice si acestor categorii socio-profesionale. Ori, in cazul de fata, desi s-a contribuit mai putin si procentual, si ca limita de timp, pensiile acestora sunt luate din acelasi buget in care altii au contribuit si in procente mai mari, si ani mai multi… Ceea ce, in treacat fie spus, nu este nici corect, nici moral.

5. In fine, ultimul argument este strans legat de precedentul – pensia nu reprezinta altceva decat banii rezultati din propriile contributii. Cu regret o spun, dar este o afirmatie inexacta. Banii cu care au contribuit s-au dus demult, din pacate. Pensiile actuale sunt sustinute din contributiile generatiei actuale de salariati. Nu este vina nici a noastra, nici a actualilor pensionari, ci a unui sistem incompetent si incapabil care, din pacate, refuza cu incapatanare sa se eficientizeze. Poate parea putin egoist, insa trebuie sa admit faptul ca sunt extrem de preocupat de viitorul meu si al generatiei mele in ceea ce priveste banii care ne-au fost opriti lunar pentru… pensie. Desigur, nu ni s-a spus pentru pensiile cui, insa as putea afirma ca sunt aproape sigur ca toti ne-am gandit ca este vorba si despre pensiile… noastre…

Problema este una spinoasa, intr-adevar, oricum am intoarce-o pe toate fatetele. Trebuie sa se tina cont de contributivitate, asta este clar. In acelasi timp insa, trebuie sa se aiba in vedere si un set intreg de aspecte care sa vizeze si complexitatea, si natura muncii depuse, dar si perioada de cotizare si capacitatea individului de a supravietui. Si aici, indiferent daca vrem sau daca ne place ori ba, trebuie sa luam in calcul TOATE categoriile de pensionari, intrucat ei reprezinta o categorie vulnerabila.

Da, trebuiesc identificate „gaurile negre” din sistemul public si, da, recalcularea este un pas important. Nu este insa nici pe departe singurul care trebuie facut, urmatorul pe lista, in opinia mea, fiind cel al puzderiei de revolutionari aparuti precum ciupercile dupa ploaie, care beneficiaza lunar de indemnizatii de 1800 lei si de multe alte privilegii (care, din pacate, in multe dintre cazuri sunt necuvenite). Nu de alta, dar mi se pare chiar nedrept ca un veteran de razboi, care a fost ranit si care a infruntat ploaia de gloante in razboi luni de zile sa fie nevoit sa isi duca batranetile cu doar 50-70 de lei in plus, iar un revolutionar (fie el autentic sau ba) sa se lafaie in niste sume de peste 30 de ori mai mari…

S-a identificat maaaaarea problema: mita electorala sub forma de galeti, mititei, tricouri, sepci, desfacatoare de sticle, odorizante auto s.a.m.d. Si a aparut domnul Presedinte la televizor, incercand sa para convingator, explicandu-ne ca, daca partidele si/ sau candidatii la diverse functii in Stat si-ar finanta campaniile electorale exclusiv din fonduri de la bugetul de Stat, atunci aceasta problema cu adevarat „importanta” ar fi eliminata. Adica leica Floarea nu va mai primi galeata cu trandafiri si nu va mai vota nu stiu ce partid politic…

Buuuuun. Poate-poate m-oi fi rablagit eu mai devreme decat era cazul, insa nu pricep o serie de aspecte care mi se par esentiale in toata problema:

1. Eliminandu-se finantarea din alte surse – respectiv donatii, sponsorizari etc., implicit, Bugetul de Stat este grevat cu sume suplimentare considerabile. Ori, parca mai ieri domnia sa, impreuna cu mignonul de la Palatul Victoria aparusera in presa si incercau sa convinga si sindicatele, si populatia generala ca „nu sunt bani, ca trebuie sa strangem cureaua, sa strangem din dinti pana iesim din criza”. Si ca din acest motiv a fost nevoie sa se majoreze cota TVA de la 19 la 24%, si ca din acelasi motiv a fost nevoie sa se diminueze salariile bugetarilor in mod samavolnic cu 25% (procent de-a dreptul uluitor, mai cu seama in conditiile in care oricum avem cel mai mic venit per capita dintre toate statele membre UE), ca din acelasi motiv se recalculeaza in minus pensiile, din acelasi motiv se impoziteaza pensiile, ca din acelasi motiv se introduce coplata in sistemul sanitar, ca din acelasi motiv se fac reduceri majore de personal in sistemul public, ca din acelasi motiv se majoreaza o multime de taxe, ca din acelasi motiv s-au „taiat” o multime de drepturi si de privilegii si au crescut numeroase taxe…

Acum… brusc, ne „permitem” sa finantam campaniile electorale EXCLUSIV din surse de la buget? Adica din acel buget despre care s-a tot strigat pana acum ca este si asa insuficient? Din acelasi buget al unei tari care, de ani de zile, a tot inregistrat scaderi semnificative ale PIB-ului? Al unei tari care se „lauda” cu incredibila prostie magistral exprimata in sintagma „crestere negativa”, adicatelea, altfel spus, „am crescut in scadere”?…

2. De ce am finanta NOI, TOTI cei care contribuim la Buget, la finantarea ambitiilor unui partid sau ale altuia? La ambitiile personale ale unui candidat sau ale altuia? De ce, daca legea permite fiecarui individ sa candideze, in anumite conditii, ar trebui sa platesc EU si cu Dumneavoastra campania lui electorala? De ce nu si-ar plati-o singur?

Desigur, criteriul cu „nu are bani” nu ar trebui sa „tina” in nici un caz. Pai daca nu are bani sa isi sustina o campanie electorala, de ce s-ar mai inscrie in cursa? Daca este atat de capabil precum spune si daca urmareste binele comunitar, atunci de ce ar greva comunitatea cu niste costuri pe care normal si moral ar fi sa si le suporte singur? Sau, daca nu este capabil sa isi finanteze propria campanie electorala, de ce as crede ca este capabil sa conduca si sa faca sa prospere o comunitate, o comuna, un oras, o tara? Pai de alte lipitori avem noi nevoie in functii publice? Nu am avut parte destul pana acum? Oare nu avem nevoie, dimpotriva, de oameni care sa stie sa isi administreze resursele in asa fel incat sa prospere, pentru a face acelasi lucru ulterior cu resursele comunitare? Iar vrem sa ne incurcam cu tot felul de zanatici si zgubilitici care nu stiu pe ce lume traiesc si nu sunt pusi decat pe propria capatuiala?…

3. De ce ar trebui ca toate partidele sa isi finanteze campaniile electorale cu ACELEASI sume de bani? Daca un partid este puternic si are resursele necesare, de ce l-as obliga sa investeasca tot atat cat ar investi un partid de buzunar, format din trei amarasteni? Sa fiu bine inteles, nu am nimic impotriva amaratilor, a celor fara posibilitati materiale, dar consider ca locul lor nu este la carmele unei obsti, ci la scoala, la munca, pana cand vor invata cum se face treaba. Interesul suprem al oricarei comunitati moderne, europene, vizeaza in primul rand asigurarea unui trai decent pentru TOTI membrii sai. Ori, daca un partid ori un candidat nu isi poate asigura un trai decent nici pentru el insusi sau pentru organizatia din care face parte, ce garantii imi poate oferi mie, contribuabilului la acel buget pe care vrea sa il mulga, ca va putea gestiona eficient bugetul comunitatii care i se incredinteaza astfel incat sa o faca sa prospere, nu sa o ruineze? Sa o faca sa traiasca mai bine, nu sa ajunga la fel de rupta in coate sau de peticita in dos precum este domnia sa ori partidul care nu isi permite o campanie electorala decenta?

Si, daca nu poate garanta lucrul acesta, atunci de ce as fi de acord eu, contribuabilul, cu IROSIREA unor bani (si inca nu putini!!!) pentru o campanie electorala in favoarea unui personaj care nu are nici o sansa?

NU. NU. Si NU. Un NU hatarat finantarii acestor campanii electorale din surse exclusiv bugetare. Ba, mai mult, as spune un NU hotarat finantarii din surse bugetare, la modul electoral, pentru campaniile electorale. Statul este obligat sa asigure accesul egal al tuturor la televiziunea publica, de exemplu, la radioul public, prin repartizarea echitabila a timpilor de antena pentru candidatii respectivi. Insa aici ar trebui sa se opreasca, in opinia mea, implicarea Statului, nu sa se cheltuiasca sume uriase pe afisele candidatilor, pe clipurile lor publicitare, pe fluturasi, pe calendare s.a.m.d.

Trebuie sa ne vedem lungul nasului si, mai mult decat atat, trebuie sa ne vedem propriile interese. Daca am reusit sa asiguram venituri decente si un trai decent pentru noi, locuitorii acestei tari, daca am terminat cu investitiile de care sa beneficiem NOI toti, atunci da, poate ca am putea accepta finantarea UNEI PARTI a campaniilor electorale, desi chiar si in acele circumstante mi se pare nepotrivit si imoral. Insa in conditiile date, in care restructurarile, reducerile salariale, taierile din salarii si din pensii, inventarea de noi impozite si taxarea oricarei potentiale surse de venit sunt demersurile curente, in aceste conditii, solicitarea Presedintelui Romaniei de a finanta aceste campanii exclusiv de la bugetul de STAT mi se pare nu doar neavenita, ci chiar ridicola. Prin urmare, din partea mea, un NU hotarat si irevocabil acestui demers!

Publicat de: Adrian | ianuarie 17, 2011

Ma tratez la Viena… ori dau coltu’…

Platesc asigurari de sanatate de imi iese pe nas. Pe langa lunarele contributii, daca Doamne-fere am nevoie de ceva consultatii de specialitate, mai nou trebuie sa platesc o cota parte (coplata… infama coplata…). A, sa nu uit… Poti ajunge la medicul specialist daca ai o trimitere de la medicul de familie. Unde, desigur, trebuie sa platesti. Iar acolo, la medicul specialist, pe langa ce trebuie platit oficial trebuie sa nu cumva sa uiti de „plic”. Asta, desigur, daca optezi sa mergi in sistemul public, pentru ca altminteri platesti tot atat, dar oficial si fara a te simti umilit, fara a te jena de rusinea unui sistem fara rusine.

Dar ce se intampla daca ai nevoie de o interventie mai complicata? Pai e simplu, doar vedem cu totii la teveu: presedintele a avut nevoie, l-au trimis iute la Viena. A avut nevoie Minculescu, apoi Mitropolitul, asisderea. Teo Trandafir, doamna Placinta, fosta ministresa, la fel. Pai ce sa inteleg? Nimic altceva decat ca sistemul nostru sanitar este la pamant, si ca mori cu zile din pricina nepasarii sau, acolo unde nu e cazul (pentru ca nu cred ca se punea problema in cazul sefului Statului, al mitropolitului sau al unor persoane publice), a incompetentei ori a unei calificari insuficiente sau a unei aparaturi precare.

Asa se explica de ce in Romania secolului XXI, tara europeana, intr-un Bucuresti care este si capitala europeana pe deasupra, te temi sa mergi la spital si accepti explicatii de genul ” a murit, domn’e, pai ce-oi vrea, cat sa traiasca, ca doar n-o fi Duncan Macleod”…

Nu-mi e ciuda decat pentru faptul ca platesc anual niste sume impresionante, din care nu beneficiez aproape deloc, in conditiile in care TOTUL se plateste in spitalele romanesti – de la medicul pe care trebuie sa-l „omenesti” conform tarifelor dintr-un mercurial nescris, ca sa ungi astfel rotitele unui mecanism altminteri ruginit si invechit, si pana la feşele pe care, daca nu ti le aduci de acasa, trebuie sa ti le cumperi de la farmacia spitalului.

Si daca, Doamne-fere, ai vreodata nevoie de vreo interventie mai complicata si nu esti cu dare de mana, nu esti vreo persoana publica sau nu ai macar un descoperit de cont de cateva mii bune de euro, atunci imi pare rau sa iti spun, dar nu ai nici o sansa… Ori la Viena, ori in cel mai rau caz la Budapesta, dar in nici un caz la noi… Daca nu, asta e, n-ai avut zile… De vina nu e sistemul sanitar care a ajuns intr-o stare care, in orice alta tara NORMALA, ar fi dus la demisia in bloc a intregului management, ci Soarta sau, mai rau, Bunul, care ar fi decis ca „aţa” mataluta sa fie doar atat de scurta… Desigur, acum glumesc, insa este o gluma amara, va asigur.

Sincer sa va spun, m-am saturat sa tot platesc pentru ALTII. Cred ca pana si aici, in Romania, ce este destul este destul, si cred ca este normal ca aceia dintre noi care muncesc sa beneficieze de sumele pentru care nu intind mana, ci le varsa luna de luna, cu sudoarea propriei munci, in conturile unui Minister impotent si depasit de situatie. De asemenea, cred ca este normal si moral sa sustin, din solidaritate, acei membri ai societatii care nu mai pot munci sau nu mai pot plati, din diverse motive, nu insa si pe cei care nu vor sa munceasca si tipa mereu in gura mare ca ei au drepturi, uitand ca totodata au si obligatii. Mi se pare normal ca, in conditiile in care muncesc si volens-nolens mi se opresc lunar contributii frumusele din cont (din care eu platesc ce este legal, iar angajatorul plateste de asemenea, pentru ca asa-i legislatia de pe la noi…), atunci cand am vreo problema medicala, din an in Pasti, e drept, sa merg si sa fiu tratat decent nu pentru ca as avea „pile” sau pentru ca as cunoaste pe cineva, ci pentru ca am platit SUFICIENT pentru a fi tratat decent atunci cand chiar este nevoie. Mi se pare de asemenea normal ca, atunci cand am nevoie de un medicament compensat sau de un set de analize care pot fi decontate prin Casa de Asigurari, sa nu mi se spuna ca a fost depasit plafonul pe luna respectiva si ca nu pot beneficia decat contra cost, adica in schimbul ALTOR bani din veniturile si asa samavolnic subtiate de anti-Robin-Hood-ii moderni, care iau tot de la cei care muncesc si le dau termitelor politice.

Mi se pare normal si moral sa pot beneficia de servicii decente in schimbul banilor pe care ii platesc lunar. Sau, daca nu mi se pot asigura aceste lucruri, atunci minimul normal si decent, pe langa demisiile incompetentilor, ar fi ca acei bani sa mi se vireze intr-un cont la care sa pot avea acces in caz de Doamne-fere, pe principiul „atata ai depus, atata poti cheltui pe sanatate”, indiferent daca este vorba despre spitalizari, investigatii de specialitate sau medicamente.

Inchei insa, mahnit si mai dezamagit ca oricand, gandindu-ma, pe de o parte, ca nimic nu mai este normal intr-o tara anormala si, pe de alta parte, ca rugaciunile pentru sanatatea proprie si a celor dragi sunt mai importante ca oricand…

PS – O completare binevenita, in contextul in care mai multi prieteni m-au intrebat daca sunt ok cu sanatatea… Titlul articolului are un caracter general, nu se refera la subsemnatul… Iar intreaga glosare este un act de revolta la adresa unui sistem care refuza sistematic sa revina la NORMALITATE.

Se stie deja apetenta noastra, ca natie, pentru superlative… Cel mai mare mall, cea mai mare si mai grea cladire administrativa din lume, cel mai lung carnat, cel mai mare pod hobanat… si lista poate continua lejer cu numeroase alte exemple. Exista insa un record care, desi momentan se afla doar la nivel de intentie (anuntata, ce-i drept), merita cel putin mentionat: acela de a ridica, in tara pe nedrept cunoscuta obsesiv doar ca fiind a lui Dracula, cea mai inalta statuie a Mantuitorului.

„În primele luni ale anului 2011 voi face demersurile necesare pentru a găsi suport comunitar în vederea unui proiect grandios: intenţionez să ridic o impunătoare statuie a Mântuitorului Isus Christos în Transilvania românească, mai exact în zona Braşov. Ea va fi mai înaltă decît cele similare din Brazilia, Portugalia şi Polonia, având 40 de metri, iar la bază va exista o biserică unde vor fi oficiate căsătorii, botezuri, slujbe religioase închinate marilor sărbători ale Creştinătăţii. În negura viitorului, noi vom răzbate şi vom învinge numai sub semnul luminos al Crucii Creştine”, susţine preşedintele PRM.

Vadim Tudor a făcut acest anunţ într-o declaraţie în plenul PE unde a propus ca Marcă a Patrimoniului European Peştera Sfântului Andrei, din Dobrogea” (sursa: http://www.realitatea.net/c-v-tudor-vrea-o-statuie-de-40-de-metri-a-lui-isus-in-brasov_783642.html )

Interesant este faptul ca, dupa cum se poate deduce, initiativa ii apartine lui Corneliu Vadim Tudor, actualmente europarlamentar. Nu stiu daca se va finaliza ori ba, insa simpla propunere mi s-a parut ca merita a fi cel putin evidentiata, cu mentiunea ca, probabil, in eventualitatea punerii acestei idei in practica, cel cunoscut acum sub numele de cod „Tribunul” si-ar castiga un mult-ravnit loc in istorie. Nu comentez acum daca ideea este buna sau rea, daca se va face cu bani publici sau prin investitii private, daca exista si alte interese obscure decat acela de a-L glorifica pe Christos, la fel cum nu comentez nici calitatea ori competenta celui care a lansat ideea. Asa cum am spus deja, simplul fapt ca un om politic si-a manifestat intentia de a face cunoscuta Romania pe plan international si printr-o alta reprezentare decat a lui Dracula sau a unei banale frunze din gradina Carpatilor (si, Doamne, cat de mare ti-e aceasta gradina!…) constituie in sine un lucru laudabil si demn de mentionat… La urma-urmei, sa nu uitam ca, inclusiv in situatia in care investitiile substantiale vor veni si din fonduri publice, ele se vor amortiza in timp cu varf si indesat, prin atragerea de turisti amatori sa se pozeze cu un alt cel mai mare „ceva” de pe la noi… In definitiv, chiar si alte monumente-simbol (bunaoara Turnul Eiffel din capitala Frantei) au fost indelung criticate la vremea construirii lor si considerate investitii inutile si opere de arta de prost gust… dar astazi ce turist viziteaza Parisul si nu se trage-n poza cu simbolul acestui oras?…

Publicat de: Adrian | decembrie 29, 2010

Bucurestiul contrastelor

Am vrut la un moment dat sa traversez din cartierul bucurestean Chitila in Giulesti. Stiam ca exista o scurtatura, nu tocmai cusera, ce-i drept, insa mi s-a spus ca-i circulabila, pe undeva pe la statia Chitila Triaj, asa ca am zis ca merita sa o incerc. Nu de alta, dar pana la Podul Grant, pe unde se putea traversa in mod obisnuit si in conditii civilizate, mai era ceva de mers si am zis ca poate scutesc si timp, si motorina. A urmat o experienta pe care nu o voi uita prea curand. Un drum cum nu mi-am putut imagina ca mai exista pe la noi (da, se poate si mai rau decat se circula prin Bucuresti dupa primele ninsori… chiar si mai rau decat se circula prin Harghita si Covasna, pe acele drumuri care arata ca dupa bombardament…) m-a dus printr-o zona de case cum numai prin documentarele despre tarile din Lumea a treia am mai vazut. Un soi de Africa amestecata cu India, case de chirpici amestecat cu lemne, placaje, cartoane, folii de plastic, gunoaie cat cuprinde…

Gandul mi-a zburat la o alta zona din Bucuresti, la celebrul Zabrauti, unde „lumea buna” de acolo isi arunca intr-o vreme gunoaiele direct pe fereastra, pana cand s-a facut un adevarat munte din resturi menajere cu miros pestilential…

Da, exista o astfel de realitate in Bucuresti… Ea nu se vede insa cu lejeritate…

Pe de alta parte insa, Bucurestiul are un aer european, arata a capitala europeana si cu siguranta afiseaza in anumite privinte mandria de a fi o astfel de metropola. Trebuie sa recunoastem ca avem in noi o anumita fudulie, o trufie care merge uneori dincolo de granitele normalului si da deja in penibilul celui care alege sa locuiasca intr-un apartament confort II de 30.000 de Euro, dar afiseaza la scara o limuzina a carei valoare este cel putin dubla fata de cea a locuintei… si pentru al carei impozit isi rupe de la gura si el, si toata familia lui… Suntem capitala care se mandreste cu a doua cladire ca marime de pe tot mapamondul (Casa Poporului sau Palatul Parlamentului), avem recorduri mondiale la facut carnati, la parade ale Mos-Craciunilor (rataciti pe aici probabil din Laponia, sau ramasi pe aici ca urmare a incapacitatii autoritatilor aeroportuare de a degivra aeronavele la primul inghet mai serios), avem cel mai mare TVA din regiune, avem cea mai mare scadere a salariilor bugetarilor operata in vreo tara capitalista, avem cel mai mare pret la gazele naturale de pe intregul continent, avem preturi ale chiriilor si ale imobilelor comparabile sau chiar mai mari decat  metropole precum Parisul, Viena, New Yorkul… Vom avea cel mai mare mall din Europa de Sud-Est si al treilea ca marime de pe batranul continent…

A, si era sa uit… Nu avem doar Oltcituri sau, mai nou, Loganuri… ci avem mai multe limuzine decat un seic arab, mai multe decat numeroase capitale ale lumii cu venituri per capita de cel putin zece ori mai mari decat ale noastre… Suntem orasul in care, la finele lui 2010, se platea impozit pentru 29 de Lamborghini, pentru 102 Ferrari (si asta in conditiile in care reprezentanta s-a deschis relativ recent pe aici) si pentru peste 1000 de Porsche… (sursa).  Ca sa nu mai vorbim de „plevusti” precum Maybach, Mercedes Benz, BMW, Audi, Volkswagen… Deja, daca vorbim despre Peugeot, Renault, Skoda… intram in derizoriu… Apropo… de curand, cunoscutii realizatori ai unei emisiuni TV care au venit in Romania cu niste super-bolizi si s-au cazat in Mamaia crezand ca vor rupe gura targului s-au simtit oarecum jenati vazand in parcare masini mai scumpe decat ale lor… Fireste, nu? Adicatelea, vreau sa spun… nu-i rau, pentru o tara de asistati social, cum bine ne-a descris onor prezidentul nostru, nu-i asa?…

Publicat de: Adrian | decembrie 26, 2010

Nasterea Mantuitorului – versiunea digitala

Poate ca, intr-adevar, vremea si vremurile se schimba, insa esentialul ramane acelasi: El S-a nascut! Fiul lui Dumnezeu, Stapanul Universului, a ales sa lase in urma Lui gloria si stralucirea eterna pentru ca noi, cei care l-am renegat prin toate faptele, gandurile, vorbele si pornirile noastre launtrice, sa putem avea pace cu Tatal.

Savurati o versiune digitala, moderna, a Evenimentului petrecut in urma cu doua milenii, insa permanent actual si capabil sa schimbe vieti:

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii