Publicat de: Adrian | Ianuarie 12, 2008

Elogiul… ignorantei

Sunt doua ipostaze pe care nu le inteleg si pe care, probabil, nu le voi pricepe niciodata.

Prima este cea a individului  care, dupa ce a reusit sa termine si el cu chiu, cu vai, o facultate, ajunge sa ii priveasca pe ceilalti cu un oarecare dispret. El a muncit mult sa ajunga acolo, a invatat cat a putut, a stat noptile treaz (sa-si faca fituici, dar asta… o stie doar el…), in vreme ce… ceilalti…

Din complezenta, le spune tuturor ca nu e cine stie ce sa ai o facultate, sa ai studii intr-un anumit domeniu, ca „nu asta conteaza”… In acelasi timp insa, nu scapa prilejul sa spuna, cand este privit de sus de cineva sau pus sa faca anumite munci care nu sunt pe masura pretentiilor si „pregatirii” lui, ca nu de-asta a invatat atata amar de vreme… si „si-a tocit coatele pe bancile scolii” (chiar daca nu prea a dat pe acolo… decat… sa-si dea examenele… dar asta, iarasi, o stim doar noi…).

Cu oricine ar discuta, trebuie sa isi scoata in evidenta „pregatirea” si „capacitatea”, care insa nu sunt apreciate la justa lor valoare nici de colegi, nici de superiorii ierarhici, nici de eventualii subalterni…

Daca ii ceri sfatul intr-o privinta, poti sa fii sigur ca „nimeni nu-i ca el de priceput” in domeniu, numai ca „nu vrea sa se mai implice, pentru ca oricum nimeni nu ii va aprecia cunostintele si meritele”… Nu va recunoaste in ruptul capului ca adevaratul motiv al refuzului sau este acela ca… nu se pricepe, nu este sigur pe ceea ce sustine, si nu vrea sa „o dea in bara”… Si atunci prefera sa nu se implice… (in sfarsit, un lucru intelept… exista chiar si un proverb in Biblie care afirma ca „pana si un prost ar trece de intelept daca ar tacea, si de iscusit daca si-ar tinea gura…”).

In sfarsit, nu ii va intelege niciodata pe acei oameni care, desi au incomparabil mai multa „carte”, experienta si expertiza decat el, sunt dispusi si deschisi sa ajute, sa invete, sa dea o mana de ajutor, fara a cere ceva in schimb si fara a avea pretentia de a le fi recunoscute meritele. Nu va intelege niciodata de ce le trebuie sa invete mereu… de ce nu se opresc „sa faca bani, tata, ca asta conteaza”…

Cealalta extrema este cea a individului care niciodata nu s-a preocupat prea mult de studiile lui. A mers pe la scoala doar pentru ca „trebuia”, si a invatat intotdeauna doar atat cat i s-a cerut pentru a ajunge sa traiasca „multumitor”. Are in schimb „scoala vietii, bai nene… si asta e mai importanta decat orice facultate…”.

A avut intotdeauna sefi (numai „pilosi”, bine-nteles, numai oameni care nu meritau sa ocupe postul pe care la fel de bine l-ar fi putut ocupa el, „daca ar fi avut <<pilele>> respectivului” sau daca „ar fi facut ce a facut el…” – cum ce? „Las’ ca stim noi…”) si nu prea a avut parte de slujbe cu raspundere. Daca s-a nimerit ca vreunul din sefii lui sa fie un individ din prima categorie, atunci… s-a zis! Toti aia cu facultate „sunt niste prosti, da’ prosti cu diploma…”.

Prin te miri ce concurs de imprejurari, ajunge sa detina o functie de conducere undeva. Neremunerata si fara raspundere prea mare. Dar e functie, bai nene… Si o are el… nu aia cu diplome, care „nu stie nimic”… (dezacord voit, nu ma corectati va rog… 🙂 ). In sfarsit, EI au ajuns „la mana” LUI. Nu poate sa le faca nimic, dar poate „sa le zica cateva… sa le mai scoata aerele din cap”… 

Cum, in general, aproape normal dealtfel intr-o tara care a adoptat principiul „sa moara si capra vecinului” in dauna celui „o sa-mi iau o alta capra mai <<tare>> decat cea a vecinului”, nu este greu sa gaseasca oameni care, la randul lor, nu au o parere foarte buna despre „studiosii aia infumurati”, isi gaseste repede adepti si uite-asa, incet – incet, ajunge omul care a vrut sa studieze mai mult sa intre in cercul respectiv cu povara vinovatiei pe umeri. Capul de acuzare? A studiat, a citit, a invatat, a facut o facultate, doua, un master, un doctorat (asta e aproape impardonabil…). Verdictul? „Nu conteaza toate astea… conteaza scoala vietii, ba… Si tu pe asta nu o ai! Io pot sa platesc sa fac o facultate, da’ tu, ba, sarantocule care esti, n-o sa fii in stare in veci sa ai scoala vietii, ba… Si mai ai si un salariu de… ups!”  De mizerie am vrut sa zic… Rusine sa va fie daca v-ati gandit la altceva!

Morala? E una si buna… Intr-un sistem care incurajeaza, prin toate cele, ambele extreme, este foarte greu sa fii echilibrat. Este important sa ai o imagine de sine corecta, adecvata realitatii (altfel spus, nici sa te supra-apreciezi, dar nici sa te subapreciezi, ci sa fii constient de propria ta valoare si, mai mult decat atat, sa faci tot ce-ti sta in puteri pentru a o creste). Este important sa fii bun, sa fii gata sa ajuti, sa te implici, chiar daca ai de-a face cu astfel de specimene care te fac adesea sa iti doresti sa lasi totul balta.

Inchei cu doua vorbe de duh, in spiritul celor afirmate:

1. „Ignorantul, daca nu e si fudul, parca nu e ignorant destul” (da, stiu, iar am parafrazat…)

2. „Pentru a-ti da seama ca esti prost, trebuie sa fii putin destept”… Este un alt mod de a exprima ceea ce a scris Platon in Apararea lui Socrate, care sustinea ca „este mai intelept decat o serie de oameni considerati intelepti prin simplul fapt ca el STIE CA NU E INTELEPT”…

Ei… unde au fost doua, mai merge si o a treia, nu? Mai ales daca ilustreaza ceea ce eu consider a fi atitudinea potrivita fata de aceste provocari…

„If you can’t do great things, then do small things in a great way”/ „Daca nu poti face lucruri marete, atunci fa lucrurile marunte, „insignifiante”, intr-o maniera mareata!” (Napoleon Hill).

Anunțuri

Responses

  1. Dati-mi voi sa fac o mica observatie:
    -Aveti grija sa nu fundamentati in gol. Eu in practica nu am gasit persoanele ipotetice pe care le analizati. Am gasit doar oameni care odata prinsi de febra cunoasterii, aceasta nu i-a mai parasit, asta fie la nivel academic, fie in lumea mai simpla, indeobste in pasiunea lor pentru Cuvantul Domnului. Am vazut insa si oameni care nefiind prinsi de aceasta ‚febra’ au incercat sa face lucrarea uni intelectual si lucrurile au iesit prost. Pe cei din ‚lume’ nu sunt interesat sa-i analizez, cel putin nu aici.
    Numai binecuvantari, Liviu Vultur.
    _______________

    Addsalu – @liviuvltr – am editat prima parte a mesajului Dvs, care imi era adresata personal, ca raspuns la o problema ridicata pe un grup de discutii, intrucat nu apare in contextul in care a fost ridicata; mi-am permis sa postez doar observatiile legate de continutul acestui articol. La prima parte a mesajului, care imi era adresata, am incercat sa va raspund direct pe adresa Dvs de mail.

  2. Este un mod de a privi lucrurile. Eu in practica am intalnit ambele tipuri de oameni. Nu sunt singurele ci, asa cum am spus inca de la inceput, sunt doua dintre cele pe care, probabil, nu voi reusi sa le inteleg prea curand.

    PS Partea frumoasa in stiintele sociale este ca te poti referi la realitate asa cum o percepi TU. Nu este ca in stiintele exacte, unde 1+1=2.
    Poti face observatii pertinente fara a fundamenta „in gol”, tinand cont, desigur, de faptul ca este perceptia UNUI individ asupra lumii, a realitatii inconjuratoare. Desigur, aceasta realitate poate fi diferita de cea pe care o experimenteaza altcineva.

  3. Interesant.
    Eu chiar am intalnit in practica personaje;e mai sus mentionate.

    Si intr-adevar, sunt caracterizate de rigiditate. E doar asa cum vad, simt gandesc ei.

    D-ale lui Eugen Frunza:

    Prostia e un dar: nu se invata

    Incultul nu stie nimic; omul cultivat stie ceva; semidoctul stie totul

  4. Interesante citate… La primul nu pot sa zic decat… „Doamne-fereste de asa dar…”

  5. pacat ca astfel de atitudini gasim in mediul evanghelic din Romania!

  6. @joshmcdowell – „Nu exista padure fara uscaturi”, nu-i asa? Oricat de mahniti am fi de unele reactii ale unora, cred ca daca NOI facem bine si ne comportam ca atare, mai devreme sau mai tarziu se va lipi ceva si de cei cu atitudinile de genul acesta. Cel putin, asta SPER din tot sufletul.

  7. Citind articolele din ultimele zile,de la moartea fratelui Dugulescu si comentariile postate aici mi-au readus in minte versurile lui Coşbuc:

    Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
    Ce urmă, peştii-n apa lor?
    Să fii cât munţii de voinic,
    Ori cât un pumn să fii de mic,
    Cărarea mea şi-a tuturor
    E tot nimic!

    Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
    Părere-i tot dacă socoţi –
    De mori târziu ori mori curând,
    De mori sătul, ori mori flămând,
    Totuna e! Şi rând pe rând
    Ne ducem toţi!

    Dar ştiu un lucru mai pe sus
    De toate câte ţi le-am spus:
    Credinţa-n zilele de-apoi
    E singura tărie-n noi,
    Că multe-s tari cum credem noi
    Şi mâine nu-s!

    Şi-oricât de amărâţi să fim
    Nu-i bine să ne dezlipim
    De cel ce vieţile le-a dat! –
    O fi viaţa chin răbdat,
    Dar una ştiu: ea ni s-a dat
    Ca s-o trăim!

    Poti sa faci cate scoli vrei, sa lucrezi intr-o functie cat de inalta, toate au un sfarsit si toti murim.

  8. @ Iulia – Este adevarat, Iulia. Toti murim, la un moment dat. Daca ne-am gandi mai mult la faptul ca suntem aici cu ingaduinta Bunului, care are un plan cu fiecare din noi si care a investit in noi, probabil ca am ajunge si la problema care ma doare pe mine… CUM traim… In rest, scolile inalte, numarul lor, functiile inalte, influenta, toate sunt bune si de dorit daca le folosesti BINE – spre folosul semenilor, pentru a fi o marturie in felul acesta, spre slava LUI.

  9. ai dreptate


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: