Irina Rimes, ambasador onorific al Zilei Brâncuși – o alegere inspirată?

În tot scandalul legat de numirea Irinei Rimes ca ambasador onorific al Zilei Brâncuși, câteva gânduri nu-mi dau pace.

1. Ar fi fost de preferat să avem, în locul său, o personalitate marcantă a culturii românești? Poate… Dar la cine ar fi ajuns mesajul său? Probabil, la câțiva sclifosiți care oricum știau despre Brâncuși. Probabil că ei ar fi participat la simpozioane pretențioase, la care să se salute prietenește cu alți fandosiți mirosind a naftalină, pe care să-i bârfească imediat cum se vor fi despărțit de ei. Personalitatea lui Brâncuși ar fi fost elogiată în termeni pe care marea masă nu ar fi avut cum să-i priceapă, dar care i-ar fi făcut pe vorbitori să se simtă măguliți de nivelul cultural la care au ajuns, folosind cu lejeritate cuvinte pentru care prostimea este nevoită să facă uz de dicționar (musai în format clasic, tipărit, că doar cultura nu poate merge mână-n mână cu device-urile moderne…).

2. Aerul de „gâsculiță” al Irinei Rimes nu o recomandă cu nimic pentru statutul de ambsador onorific. Evident, o fată de la țară, cum ea însăși afirmă că este, cu un vocabular deloc elevat și, pe deasupra, cu accent moldovenesc nu poate fi potrivită pentru o asemenea onoare. Așa cum am afirmat mai sus, în imaginarul colectiv personajul potrivit pentru o astfel de slujbă onorantă ar fi trebuit să fie un individ tobă de carte, un soi de Pleșu ori Paleologu, sau vreun membru al Academiei Române, nu o cântăreață care-și arată nurii cu fiecare ocazie în care poate… Este o nepotrivire totală! Oare?

3. În condițiile în care, în timpul vieții sale, Brâncuși „și-a furat-o” (cum se spune la mine în cartier…) magistral taman de la domnii spilcuiți din cadrul Academiei Române, care l-au privit de sus și i-au contestat meritele artistice, mergând până acolo încât i-au refuzat categoric intenția generoasă de a-și dona opera Statului Român, oare cine ar fi fost mai potrivit, în opinia sa, pentru această slujbă? Un om de cultură, fie el academician sau ba, ori mai degrabă o fiică de țărani basarabeni?

4. Ne place sau nu, Irina Rimes ajunge cu incontestabilă lejeritate la un public tânăr la care niciun erudit nu ar avea același succes (mă îndoiesc sincer că Pleșu – oricât de mult mi-ar plăcea mie – ar putea avea peste 22.000.000 de vizualizări la vreun discurs difuzat online; ori, Rimes – oricât de indiferent m-ar lăsa pe mine – se poate lăuda cu astfel de performanțe). Restul lumii oricum știe, fie și doar tangențial, cine a fost Brâncuși… dar publicul Irinei Rimes are această șansă și datorită ei. Și totul, desigur, fără a pretinde sau primi vreun onorariu!

Zic și eu, nu dau cu parul…