Jurnalul sârbului

Am vazut odata, la o prietena din Lumea Noua, un jurnal extrem de interesant… Se numea, daca imi amintesc bine, “The Expectant Mother’s Diary”, Jurnalul viitoarei mamici… Mi s-a parut o idee traznet! Dealtfel, mereu i-am invidiat pe americani pentru sutele de versiuni specializate ale Bibliei (pentru pastori, preoti, psihologi, consilieri, pentru barbati, pentru femei, ba pana si pentru iubitorii de animale…), pentru tonele de material bibliografic in orice domeniu… Acum m-am trezit ca ii invidiez si pentru faptul ca viitoarele lor mamici au ceva ce nu imi imaginez ca ale noastre vor avea prea curand…

Si uite asa s-a starnit in mine dorinta ca, daca voi avea, la un moment dat, un copil, atunci mi-ar placea ca el sa poata citi, peste ani, trairile noastre vizavi de diversele evenimente cu care aveam sa ne confruntam ca viitori parinti…

Cum preaiubita mea sotie, Dana, mi-a dat de inteles ca “nu se simte chemata” sa faca asta (normal, e ca si cum m-ai fi pus pe mine sa tin un discurs despre fisiunea atomilor…), am decis ca, daca vreau sa avem asa ceva, peste ani, atunci va trebui sa pun osul la treaba…

Romantic din fire si cu gandul si la temuta depresie post-partum, despre care tot citisem in perioada aceea, m-am gandit ca nu ar fi deloc lipsit de inspiratie sa il scriu fara ca Dana sa stie… Si, slava Domnului, ocaziile nu mi-au lipsit… Cei care au trecut pe acolo stiu ca o femeie insarcinata se poate confrunta cu o serie de stari neobisnuite, incepand cu celebrele “pofte” si terminand cu “trasul pe dreapta” muuuuuult mai devreme decat in conditii normale… Si uite-asa, iacata-l pe Adrian al meu cum a asternut pe hartie, nopti in sir, o serie de ganduri, de cugetari, de trairi, de fragmente din sufletul lui…

Intregul demers s-a dovedit ulterior cum nu se putea mai binevenit, si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta. Pe la jumatatea celei de-a sasea luni de sarcina, ne-am trezit cu totii ca Dana trebuia internata de urgenta in spital, cu diagnosticul “colecistita acuta severa”… Ulterior avea sa sufere o operatie in urma careia i-a fost excizata fierea, s-a intervenit asupra pancreasului, in care se varsase excesul de bila… si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, medicul ei obstetrician, cel care a “tras toate sforile” pentru ca operatia sa aiba loc in cele mai bune conditii, cel care ne-a si prezentat unuia dintre cei mai buni chirurgi bucuresteni, m-a tras deoparte si m-a prevenit: “Mai Adriane, eu iti spun tie, dar te rog sa o tii doar pentru  tine… La o operatie de gravitatea acesteia, sunt doar 40% sanse de reusita…”

Desi eram crestin de ceva vreme, cred ca pot spune, fara sa gresesc prea mult, ca atunci am invatat sa ma rog… sa sper… sa descopar frumusetea dragostei fratilor mei intru credinta, a celor care, de pe doua continente, din cinci tari, s-au unit cu mine in rugaciune si m-au sprijinit moral, emotional si material…

In acele vremuri, Jurnalul meu de viitor tatic s-a dovedit a fi extrem de util… Imediat cum a iesit de la ATI (Reanimare) sotioara mea, la doar cateva zile de la operatie (zile care mi s-au parut extrem de lungi, in care dormeam imbracat, cu telefonul mobil langa mine, gata sa plec imediat spre spital la primul “bip”), s-a nascut “Piciulica” al nostru… cel care a prilejuit scrierea Jurnalului, si i-am putut inmana Danei opera completa…

Judecand dupa reactiile ei, pot spune ca a fost, intr-adevar, o miscare inteleapta…

Cat despre continuare, la indemnul mai multor prieteni buni, am inceput sa mai notez cate ceva si din experienta mea de tatic…

P. S.  Gasiti „Jurnalul” in coloana din partea dreapta (cativa centimetri mai sus, in dreapta textului pe care-l cititi acum, acolo unde scrie „Categories/ Jurnalul unui viitor tatic”). Singura problema este ca, dorind sa-l introduc in ordine cronologica, primele randuri pe care le-am scris sunt acum… la sfarsit, si viceversa… Cata dreptate avea tata atunci cand imi spunea „grea e tehnica asta!”…  🙂