Reactii si contrareactii la moartea pastorului Dugu

Cel mai recent dintr-un sir de decese care, parca, mai toate ne-au luat prin surprindere, a reusit sa „inroseasca” WordPress-ul, dar si alte liste de discutii din cercurile evanghelice si nu numai.Daca topurile WordPress au fost practic acaparate de articole si postari legate de moartea carismaticului pastor Dugulescu, alias Dugu, cum i se spunea neoficial, de informatii de ultima ora aduse de diversi binevoitori, se pare ca lucrul acesta a reusit sa ii irite pe mai multi bloggeri cu state vechi intr-ale topurilor WP. 
Asa se face ca au aparut o serie de reactii si contrareactii – unii au constatat ca „prea s-au inmultit baptistii astia pe WordPress”, altii nu au scapat prilejul de a plati niste polite mai vechi oponentilor… Deh… oameni suntem cu totii, nu-i asa?  

Oricum,  mi s-au parut laudabile cateva initiative:  

1. Daniel Mitrofan retrage de pe blogul lui articolul acuzator la adresa (acum) regretatului pastor, articol citat nu de mult de ziarul „Banateanul”; nu stiu daca o face ca urmare a revoltei pastorului D. C., care le reprosa tuturor celor celor care au scris diverse lucruri (si nu de bine) despre P. Dugulescu si despre altii care inca mai sunt in viata ca au <reusit sa faca ceea ce nici comunistii nu au putut>;   

2. La fel procedeaza si Marius Cruceru, care si-a suspendat un articol „din motive lesne de inteles”;  
Am toata stima pentru aceste initiative, care denota simpatie si empatie fata de  familia ramasa in urma sa se lupte cu durerea despartirii (pentru ca, desi avem inainte binecuvantata speranta a Invierii si a revederii Acolo, sus, in ziua aceea, durerea tot durere ramane…).  

3.  Remarcabila mi se pare insa initiativa lui Daniel Branzei, care publica pe blogul sau, http://dezvaluiri.wordpress.com, in loc de orice altceva, o serie de documente legate de activitatea lui Petru Dugulescu in Parlamentul Romaniei.  
Sincer, intotdeauna mi-a placut (si i-am apreciat, la randul meu, pe cei care actioneaza astfel) sa incerc sa imi aduc aminte de lucrurile bune pe care le-a facut un om. Mai mult decat atat, imi place sa cred ca putem face mai mult inca din timpul vietii cuiva si ca, daca nu este absolut necesar, este absolut inutil sa ii faci rau unui om stricandu-i imaginea publica, mai ales in contextul in care respectivul a fost, ca multi altii, pe „linia intai a frontului”, „suferind greul si naduful zilei”. Si, asa cum au facut-o, sunt convins ca au facut-o cu daruire si cu pasiune; cat despre abateri… Dumnezeu stie ca fiecare dintre noi le avem… asa cum tot El stie si cu cate lacrimi or fi plans si s-or fi cait cei careau fost, pana nu demult, ostracizati…  

4.  Oricat ar parea de ciudat, pe lista initiativelor laudabile il voi aminti si pe Pr. Dorin… Consumatorii de bloguri il stiu ca pe un inversunat oponent al lui Marius Cruceru. Chiar daca de multe ori m-a dezamagit cu tonul sau patetic si cu atacurile furibunde la adresa Patratosului, am citit azi un articol din care merita evidentiate cel putin doua afirmatii: – in primul rand, domnia sa subliniaza ca, desi suntem de confesiuni diferite, suntem totusi frati, pentru ca Mantuitorul s-a jertfit pentru toti si, in al doilea rand, faptul ca isi incheie pledoaria cu doua cuvinte relativ simple, dar cu o greutate deosebita (pentru mine, cel putin, intrucat sunt venite din partea unui om care recunoaste ca nu stie prea bine cine a fost Dugu, din partea unui om care stapaneste bine armele atacurilor verbale… m-au facut sa imi scot palaria, la modul cel mai sincer): „condoleantele noastre”.  

Oricum, intregul context mi-a intarit convingerea ca cea mai buna metoda de „demascare”, de „dezvaluiri” sau de orice altceva de felul acesta ramane prezentarea obiectiva a faptelor, in contextul in care s-au petrecut, si bune, si rele (nu doar „rele”); apoi, „dosarul” ar trebui aratat mai intai persoanei despre care este vorba, iar aceasta sa aiba posibilitatea de a se apara…    

Revenind la subiectul perioadei,  mi-a placut foarte mult cum l-a numit un pastor pe regretatul Dugu: un STEGAR… Si asta cred ca a si fost… dincolo de orice altceva, el va ramane pentru mine unul dintre cei care au avut curajul sa fluture steagul crestinismului evanghelic in vremuri in care cei mai multi nu au avut curajul sa o faca AICI, in tara, unul dintre cei care au contribuit la dezvoltarea protestantismului, a miscarii evanghelice de la noi, unul dintre cei pe care ii ascultam cu gura cascata in perioadele noastre de inceput…   

In fine, nu cred ca voi reusi sa inteleg niciodata de ce pretuim mai mult coroanele de flori de pe mormintele titanilor, cand le-am fi putut face atat de multa bucurie cu o simpla si minuscula floare, daruita din suflet, in timpul vietii lor… pentru lucrurile BUNE pe care le-au facut… Si, se vede treaba (macar acum, postum) ca nu au fost deloc putine…

P.S. Un amic mi-a semnalat articolul Soc si durere in comunitatea baptista. Cred ca merita citit… Il gasiti aici.