Timpul – prieten sau dusman?

Prin vremea studentiei mele citeam, ca lectura obligatorie pentru un curs de literatura interbelica pare-mi-se, despre un scriitor de origine evreiasca – Max Bleher. Bolnav de tuberculoza osoasa, Bleher scria despre orasul-monstru, acea colectivitate umana care, desi aduna in interiorul sau, dupa caz, zeci… sute… mii de sate, in loc sa ii ajute pe oameni sa fie mai apropiati, mai uniti, ii separa, ii desparte…

Cata dreptate avea Bleher… Nu realizezi asta decat atunci cand mergi intr-o comunitate rurala traditionala, unde oamenii (inca) se mai saluta pe strazi, indiferent daca se cunosc sau nu… Si impactul este cu atat mai mare cu cat, atunci cand te intorci in apartamentul din blocul cenusiu in care stai, din orasul cenusiu, constati ca de-abia-de-abia catadicseste sa te salute vecinul de palier… sau cei de pe aceeasi scara cu tine cu care „esti bine”…

Insa nu aceasta este problema noastra cea mai mare ci, mai degraba, TIMPUL. Parca ni l-ar fura cineva… Parca timpul, in sine, ar fi dat de cineva sau de ceva pe fast-forward, in timp ce activitatile suntem nevoiti sa ni le facem in acelasi ritm ca si pana acum… Este greu sa intelegem de ce avem din ce in ce mai putin timp (sau chef?…) pentru a face acele lucruri pentru care nu ne era deloc greu sa ne gasim cateva minute cu ani in urma… Si ma refer aici la un banal e-mail, telefon sau vizita la prieteni, cunostinte, rude… familie…

Si pe plan spiritual, duhovnicesc, crestin, parca este din ce in ce mai dificil sa tii pasul cu anumite discipline spirituale. Nu mai avem timp sa citim Biblia in mod regulat (zilnic… nu mai zic de doua ori pe zi…), sa ne rugam (dar nu… fugitiv… din obligatie, inainte de masa, inainte de culcare sau inainte de un drum mai lung…), sa stam efectiv de vorba cu Dumnezeu, sa mergem la biserica (nu doar de Pasti si de Craciun), sa postim cu regularitate, saptamanal… s.a.m.d.

Paradoxal, mai ales pentru cei care lucreaza si in domenii care au cat de cat tangente cu „Imparatia”, cu viata spirituala, am ajuns, ca indivizi, sa fim atat de ocupati incat parca nu mai avem timp pentru Dumnezeu. Si mai ciudat este atunci cand ajungi sa faci atatea lucruri pentru Dumnezeu, incat nu mai ai timp de El…

Sa fie oare o alta consecinta a urbanizarii, a globalizarii, a faptului ca traim in acel oras-monstru, sau suntem in pericolul de care scria apostolul Pavel – „in zilele din urma, dragostea celor mai multi (inclusiv cea pentru Dumnezeu si pentru lucrurile placute Lui… – n.m.) se va raci”?

Partea cea mai trista este ca Biserica observa lucrurile acestea, dar ridica, la fel de neputincioasa ca orice alta institutie, din umerii sai vlaguiti… La fel cum, poate, procedam si noi, fiecare dintre noi, cei care alcatuim aceasta institutie, acest organism viu, rascumparat pentru a trai din belsug, abundent, molipsitor, nu bolind…

Inchei lasandu-va sa vizionati un filmulet pe care l-am gasit initial pe site-ul lui Sergiu (profit de ocazie pentru a-i multumi din nou pentru ca l-a adus in atentia noastra). Desi este putin bigot sau extremist (el, site-ul…) si abunda in greseli de ortografie si de topica, cred ca ideile prezentate au un anumit impact si sunt destul de profunde pentru a trece peste aceste mici inconveniente.