Tiiiiiiiiiitttttt! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttt! Sunt claxoanele pe care le auzim zilnic, care fac parte din viata noastra si pe care le asociem cu diverse momente din viata.

Esti la semafor, in Bucuresti, a aparut culoarea verde si tu n-ai pornit, cu scrasnet de roti, tiiiiiiiiiiiiiitttt-tiiiiiiiiiiiittttttttttttttt… claxoanele… insotite eventual si de un cordial “haide baaaaaaa… ce faci, dormi???” sau de proiectarea farurilor cu halogen in ochi, pentru a fi cat mai convingatori… Uneori primesti si un bonus: esti depasit de un sofer nervos, care, daca nu te injura, macar se uita dragastos la tine, atunci cand ajunge in dreptul tau. Exista, e drept, si dovezi supreme de iubire: dupa ce te depaseste, soferul grabit se posteaza in fata ta si incetineste sau chiar… opreste…

Esti pe trecerea de pietoni, nu te-ai miscat suficient de repede, tiiiiiiiiiiiiiitttt-tiiiiiiiiiiiittttttttttttttt… claxonul, urmat de apasarea nervoasa a pedalei de acceleratie…

Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttttttt……. tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttt… Faruri aprinse, prosoape agatate de oglinzile laterale, mers incet… Stim cu totii ce inseamna… Unul dintre concitadinii nostri a trecut la cele vesnice. Ce rost au claxoanele aici? Exista mai multe posibile ipoteze. Una ar fi aceea ca avem de-a face cu o reminiscenta a unei credinte stravechi, un ritual de alungare a spiritelor rele prin producerea de zgomote cat mai puternice (de exemplu, inclusiv in zilele noastre exista culturi in care se folosesc fie trambite sau alte instrumente muzicale stridente, fie impuscaturi…). O alta, mai plauzibila din punctul meu de vedere, este aceea ca ar fi folosit ca o modalitate de atragere atentiei concitadinilor ca X-ulescu a pornit pe ultimul sau drum si, eventual, in cazul in care exista si alte persoane dornice sa il conduca, in semn de respect sau pentru a fi alaturi de familia indoliata, sa li se poata alatura.

Mai ciudat putin, pentru mine ca bucurestean, mi s-a parut a fi obiceiul de a alatura toate acele elemente folosite, in general, prin aceasta parte a tarii, pe la inmormantari, la… nunti. In judetul Constanta, de exemplu, am vazut faruri aprinse, am auzit binecunoscutele claxoane si… am crezut ca stiu despre ce e vorba… Dar m-am inselat. Nu era vorba despre o inmormantare, ci despre o nunta… lucru pe care l-am sesizat in momentul in care am vazut florile lipite cu scoci pe capota, papusa imbracata in voal pe o masina, si mireasa pe bancheta din spate… Dau si eu un claxon-doua, daca tot vad ca asa se procedeaza… Tiiiiiiiiiiiiitttttttt-tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttt! Ia-ti mireasa ziua bunaaaaaaaaa… De la tata, de la muuuuumaaaaaaaaaaa… 

Claxoanele le folosim si pentru a atentiona diverse creaturi care considera strada, soseaua, drept loc de promenada sau popas. Si vorbesc aici despre copii, adulti, cainii nostri cei de toate zilele, mai mult sau mai putin comunitari, mai multi maidanezi si destui caini de prin curtile oamenilor posesori de obraji grosi; apoi sunt pisici, porumbei, gugustiuci, vrabii… Eu am claxonat chiar vaci, boi, cai si iepe, oi, rate, gaste, gaini… Nu, nu sunt figuri de stil… Ma straduiesc sa vorbesc frumos, asa ca m-am referit strict la animalele si pasarile enumerate. Fireste ca nu le-am claxonat in Bucuresti, ci pe la tara, desi m-am invatat sa nu mai fiu surprins de nimic, insa, totusi, parca prea mult este prea mult, pana si pentru Bucurestiul nostru drag…

Partea interesanta insa, daca-mi este permisa o paralela, este ca am intalnit acelasi gen de privire si la viteii pe care i-am claxonat, si la anumite personaje (umane, sa ne-ntelegem) din Bucuresti. Diferenta dintre bovine si exemplarele bipede este ca, daca in cazul primelor, mirarea si vadita neintelegere era justificata, in cea de-a doua situatie era de-a dreptul (si de-a stangul, si de-a ambidextra) revoltatoare, cu atat mai mult cu cat acestea erau insotite si de un “Ce-ai patit, vere, te grabesti? E strada mea!…” Fara replica si… fara alte claxoane, daca tii la integritatea masinii tale, altmineri indivizi cu ceafa groasa si cu creierul inecat in rom (fara conotatii, parol) si in grasime s-ar putea sa te lase si fara automobil, si fara bani, si fara dinti in gura…

Privind la majoritatea posibilelor situatii din trafic, cred ca putem spune ca, in general, claxoanele ii irita pe destinatari. Sau, ma rog, ca sa fiu cat mai scrupulos cu putinta, claxoanele au un potential iritant sau deranjant, exercitat asupra recipientilor acestora.

Azi dimineata insa am descoperit si contrariul. Am descoperit ca exista si persoane carora claxonul le produce bucurie. Si nu ma refer la soferii care refuleaza claxonand (sau isi exprima furia, frustrarea ori isi transmit “urarile de bine”), ci la o persoana care era claxonata si care radia de bucurie la auzul fiecarui nou claxon auzit. Nu, nu era vorba despre ceea ce vulgul ar numi “blonda traznet”, ”bruneta focoasa” sau “roscata meseriasa” (nu stiu exact despre ce meserie este vorba, insa ma feresc sa explorez prea mult, din teama de “traznet” sau de “focoasa”… daca e… nucleara?). Stand in statia de tramvai, am auzit ceva care imi suna a claxon de pornit de la semafor: tiit-tiiiiiiit… Ma uit, nu vad nimic, apoi aud din nou, din alta parte: tiiiiittt-tiiiiiiiiiitttt… Era baiatul cu ziare, care se invartea printre masinile oprite la semafor si impartea presa, incasa banutii, dadea restul, acolo unde era cazul, multumea celor care ii lasau si lui ceva “de-un suc, o apa…”

Ei bine, lui fiecare claxon care ii era destinat ii producea bucurie. As putea spune chiar ca, atata vreme cat va auzi claxoane, va avea ce manca, ce pune pe masa…

As incheia si eu cu un claxon, pentru “baiatu’ cu ziare”. Din pacate insa claxonul mi l-am lasat la masina, in parcare, asa ca voi claxona, totusi, in gand… Ziarul mi-l voi cumpara totusi de la chioscul din colt. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca totusi acolo ar fi ma ieftin… Ca in reclama aia cu “scump, doamna, scump… dincolo era mai ieftin…” E drept ca acolo nu primesti ziarul la botul cailor putere… dar deh… nu poti sa le ai pe toate… Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiittttttttttttttt – tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitttttttttttttttttttttt!  Si la mai mare!

Deja ne-am obisnuit cu bizareriile celui care a fost Michael Jackson, astfel incat am putea spune ca putine sunt lucrurile care ne-ar mai oferi surprize majore. Si totusi, una dintre variantele care circula in aceste zile prin presa internationala poate fi incadrata lejer in categoria chestiunilor surprinzatoare. Chiar pentru megastarul a carui muzica a incantat generatii.

Citez un fragment din ziarul Gandul, editia electronica din 29 iunie 2009:

Plastifiat! Aceasta ar fi fost dorinţa regelui pop, potrivit site-ului tmz.com. Este posibil ca starul să nu fie îngropat sau incinerat, ci conservat în poliuretan. Ipoteza a fost lansată de medicul german Gunther von Hagens, cunoscut sub numele de Doctorul Moarte. Anatomistul este faimos pentru metoda sa inedită de îmbălsămare a corpurilor în răşină plastică sau cauciuc siliconat, numită plastifiere. Astfel, regele muzicii pop ar urma să fie îmbrăcat în poliuretan, în poziţia de moonwalking – paşi de dans inventaţi chiar de star. Potrivit lui Gunther von Hagens, în urmă cu câteva luni, Michael Jackson şi-a exprimat dorinţa de a fi plastifiat, la fel ca maimuţa starului – Bubble. Von Hagens a vorbit chiar de existenţa „unui acord în vigoare pentru plastifierea regelui muzicii pop”. Directorul de publicitate al medicului german a declarat că, în urmă cu câteva luni, acesta a avut o „înţelegere cu membrii familiei Jackson, pentru ca trupul lui Michael Jackson să fie plastifiat”. După plastifiere, trupul artistului ar urma să fie expus pe Arena O2 din Londra, locul în care megastarul ar fi trebuit să susţină seria de 50 de concerte.

In fine, citind articolul pana la sfarsit descoperi ca toata tevatura nu a fost decat o modalitate lugubra de a face reclama unui mod barbar de prezervare. Autoarea articolului afirma insa ca ar exista informatii potrivit carora megastarul si-ar fi dorit sa fie criogenizat, lucru care insa, date fiind conditiile mortii si existenta autopsiilor, nu mai este posibil.

Nu mi-am propus sa scriu un articol despre Michael Jackson. Si nici nu ma intereseaza cancanurile legate de inmormantari, plastifieri sau alte bizarerii. Si totusi, am ales sa amintesc aici, fie si in treacat, anumite aspecte legate de aceste lucruri, pentru ca se poate considera ca exista o anumita dorinta interioara, fie ea si inconstienta, de a invinge, amana sau macar de a pacali moartea, dincolo de aceste tentative de conservare. Ma intreb uneori daca nu cumva le putem pune in seama dorintei noastre de nemurire…

Imi amintesc de toata tevatura produsa la un moment dat, cu decenii in urma, cand a fost in voga celebrul film Hibernatus, al regretatului comic Louis de Funes.

Ideea era cat se poate de simpla: in loc sa moara, omul ar putea fi congelat, apoi dezghetat si readus la viata, gratie tehnologiei moderne, si o putea lua de la capat. Desigur, procedural vorbind, lucrurile nu sunt chiar atat de simple…

Procedura [...] constă într-o baie de azot lichid, în care întreg materialul biologic este menţinut la temperaturi foarte joase, de minus 196°C, dar infuzat în prealabil cu substanţe protectoare care împiedică formarea cristalelor de gheaţă. Astfel conservate, ţesuturile capătă un aspect sticlos şi par a suferi mai puţine „stricăciuni”. „Crionauţii” cred că dacă trupul le va fi conservat la temperaturi joase imediat după moarte, vor putea fi înviaţi în momentul în care ştiinţa va fi suficient de avansată pentru a-i reanima. Adevărata problemă a „crionauţilor” este însă, că, la temperaturi scăzute, structura celulară se deteriorează ireversibil – prin congelare, pereţii celulelor se fracturează, iar conţinutul acestora – apă, săruri, zaharuri şi altele – se elimină prin fisurile provocate în timpul îngheţării.

Sursa: Gandul, editia electronica din 29 iunie 2009

Cu siguranta, numarul celor care iau in serios aceste variante nu este unul considerabil, in ciuda faptului ca putem citi periodic despre diversi bogatasi din diferite parti ale lumii care aleg sa fie criogenizati. Parca insa ne-ar surade ideea, daca ar exista garantia ca am putea fi decongelati si readusi la viata la un moment dat… Iar lucrul acesta, iarasi spun, cred ca poate fi atribuit dorului nostru interior de vesnicie, de nemurire.

Cateodata stau si ma intreb de ce, ca unii care traim in sanul unei natii careia ii place sa fie numita crestina, care se mandreste cu radacinile sale confesionale si cu martirii sai crestini, privim atat de adesea moartea cu mai putina speranta decat… criogenia…

Va mai aduceti aminte de celebrul refren al trupei Taxi, de asemenea in voga in urma cu aproximativ un deceniu? “Criogeniaaaaa… salveaza Romaniaaaaa!”

Indraznesc sa afirm ca, in mod paradoxal, parca-parca am accepta cu mai multa seninatate ideea de criogenie decat… invierea mortilor… Parca, daca ar exista studii de specialitate demne de incredere (oricat de relativa ar fi aceasta incredere), ne-am simti mai linistiti, la modul general vorbind, in momentul in care am conduce o persoana draga noua pe drumul spre multi-tehnologizatul laborator criogenic care sa il inghete decat spre multimilenarul cimitir. In prima varianta, speranta ca va reinvia este… iarasi spun, paradoxal, parca mai… mare… decat in cel de-al doilea caz. Pana si sintagmele “loc de veci”, “ultimul drum” s.a.m.d. tradeaza aceasta lipsa de speranta, greu de asociat, teologic vorbind, cu speranta crestina.

Ma tot intreb de ce crestinismul, religie care se bazeaza in mod exceptional pe credinta in inviere (invierea lui Christos, “parga celor adormiti” si garantia ca vom invia si noi, invierea mortilor), se dovedeste astazi pentru atat de multi doar o insiruire de datini si de indatoriri, care se cer facute ocazional “pentru ca asa e bine”, si mai putin un sprijin emotional si devotional in astfel de momente dureroase. De ce ne e oare atat de greu sa credem ca ne vom revedea cu cei dragi care au “adormit” (iata un cuvant extraordinar, folosit in terminologia biblica) in “ziua aceea”, cand vom invia pentru a ne prezenta cu totii inaintea Celui care a biruit moartea, prin invierea Sa?

Da, despartirea de o persoana draga noua este grea, este cumplita… Nu inseamna in nici un caz ca, daca esti crestin, nu suferi in astfel de momente, nu resimti cu toata fiinta ta brusca si, de ce sa ne ascundem dupa deget, nedorita despartire. Nu inseamna ca esti mai putin credincios daca simti asta… Pe de alta parte insa, marea noastra mangaiere sufleteasca ramane ceea ce parintii nostri intr-ale credintei au exprimat atat de magistral in Crez: “credem in invierea mortilor si in viata veacului ce va sa vie”. Sa ne bizuim deci pe aceasta credinta, care are la baza numeroase promisiuni biblice si, mai presus de toate, al carei garant este Mantuitorul Iisus Christos, cel care a biruit moartea prin inviere, odata pentru totdeauna si care, asa cum a promis, S-a inaltat la dreapta Tatalui pentru a ne pregati un loc, tuturor celor ce vom fi crezand in El!

Si probabil ca multi dintre voi mi-ati accesat blogul ca sa aflati la randul vostru. Acum ar fi frumos sa va spun ca am glumit… ca am vrut doar sa imi asigur traficul… Dar deja ma stiti de om serios, si nu vreau sa imi alterez imaginea pe care voi insiva mi-ati creat-o…

Da, stiu, sunt putin cam glumet pe ziua de astazi. Cred ca de la temperatura de afara mi se trage. Sau de la faptul ca mi-am terminat examenele si sunt LIBEEEEER… Cel putin teoretic. Pentru ca dom’ profesor m-a intrebat, retoric, daca stiu cand incepe pregatirea pentru urmatorul examen. Chiar cand ma pregateam sa ii raspund ca, fireste, incepe doar inainte de urmatoarea sesiune, mi-a luat piuitul cu vestea ca, de fapt, incepe chiar din ziua in care s-a finalizat examenul pe care tocmai il trecusem.

Gata, termin cu saga si va spun de ce mor barbatii mai repede decat femeile. Adica, ma rog, de ce cred unii cercetatori englezi ca barbatii mor mai repede decat femeile. Pfui… De fapt, exista statistici care arata ca barbatii mor mai repede decat femeile. In general, desigur. Si de-aia cred cercetatorii englezi ca barbatii mor mai repede decat femeile – pentru ca asa zic statisticile…

Bine, bine… Gata! Sunt serios 100%. Uuuups. Acum o sa ma acuzati ca fac reclama mascata la nu stiu ce talk-show – ala cu bila alba, bila neagra. Dar va asigur ca nici prin cap nu-mi trece sa fac reclama. Vreau doar sa va spun ce am aflat si eu… Deci (acum pot spune deci, nu? Ca nu e inceput de fraza…) de ce considera unii cercetatori englezi ca barbatii mor mai repede decat femeile? Stiu, statisticile… Dar de ce se intampla ce arata statisticile?

Nu s-a gasit inca un raspuns complet, care sa acopere toate cauzele mortalitatii, insa tin sa va spun ca s-a facut un prim pas: tocmai s-a gatat un studiu comparativ intre barbatii suferinzi de diverse forme de cancer si femeile cu aceeasi afectiune. E un inceput, nu-i asa? Ei bine, si in aceste situatii se confirma regula statistica: barbatii mor mai repede decat femeile. Iata un capitol in care masculul speciei noastre renunta la comportamentul sau de gentlemen si la principiul “ladies first”. Nu ca ar fi cazul sa o faca pe gentlemanul aici. In fine, bag sama ca trebuie sa ma intorc la subiectul discutiei, pentru ca nu va mai vad bine de atata verdeata. Am luat-o prin porumb, stiu. Tocmai de-aia ma si intorc la subiect.

Buuuuun. Deci… Iarasi “deci”? Nu, din nou “deci”… Barbatii mor mai repede din cel putin trei motive, conform studiului condus de David Forman:

1. Primul – renunta mai greu la stilul de viata dezechilibrat si la vicii. Doar un barbat ar fi putut inventa cantece de voie buna precum “da-i cu spritul pan’ la ziua, gal-gal-gal…”. Chiar daca si femeile consuma, parca numai noi gasim in asta un prilej de bravura si un motiv de a ne cocosi sau de a ne da gorile-n dud. Mi-aduc aminte de un nene din Piatra Neamt care, din motive de sanatate, a fost supus unui regim drastic atat de medicul sau curant, cat mai ales de sotia lui, care i-a taiat din meniu carnea de porc, grasimile, dulciurile… La o nunta, unde l-am cunoscut, nenea mi-a facut cu ochiul si a marturisit: daca ar sti ea ca eu mancam in oras consistent, si ca de-aia imi erau suficiente acasa legumele ei fierte…

2. Al doilea: se spune ca barbatii sunt mai introvertiti si le este mai greu sa spuna ce simptome au. Nu stiu cat de introvertiti sunt Barbatii, in general, insa este cert faptul ca le vine mai greu sa spuna ce simptome au. Indiferent daca este vorba despre comoditate sau despre ideea aceea de mascul, pe care nu trebuie sa il doara nimic, sau care nu ar recunoaste in ruptul capului ca nu-i e bine… caruia trebuie sa ii smulgi cuvintele cu clestele atunci cand e musai sa vorbeasca despre un subiect cu care nu se simte prea confortabil…

3. In fine, al treilea – si cel mai interesant dintre toate: pentru ca barbatilor le este teama de medic si, din acest motiv, tot amana inceperea tratamentului. Plauzibil, nu?

Foto

Detaliile le gasiti in ziarul Adevarul, editia din 17 iunie 2009. 

Pentru informatii mai detaliate va sugerez sa mergeti direct la sursa: rapoartele oficiale ale Leeds Metropolitan University  si, respectiv, National Cancer Intelligence Network and Cancer Research U.K..

Majoritatea tratatelor de psihologia varstelor afirma faptul ca minorii pana in 12 ani au parte, in acel interval al vietii lor, de cele mai multe fobii din toata viata care le sta inainte. Explicatia este relativ simpla: lipsindu-le o serie de cunostinte pe care, ulterior, le trecem la rubrica “banalitati”, isi imagineaza tot felul de scenarii si de explicatii fanteziste care sa le raspunda la anumite intrebari interioare. Odata cu trecerea timpului si cu experimentarea a tot felul de situatii, odata cu ridicarea acelor probleme si cu capatarea de raspunsuri competente si inteligibile, care sa le satisfaca setea de cunoastere, numarul acelor elemente infricosatoare se reduce treptat.

Nu trebuie sa ne miram daca un copil spune “mi-e frica”, dupa cum nu trebuie sa ne miram daca, in ciuda tuturor explicatiilor mai mult sau mai putin savante, atitudinea lui nu se modifica in mod radical.

Piciul meu, de exemplu, adora complicatiile. Bunaoara, si-a asezat reductorul Wc (acel adaptor de scaun care sa ii permita sa foloseasca o toaleta normala fara, ma-ntelegeti… sa cada… nu DE PE, ci IN… “dansul”, vorba moldovenilor), in baia de la mansarda, pe care o folosim destul de rar. Acolo ii place lui, si cu asta basta… Numai ca, vedeti boieri dumneavoastra, Jupanului nu-i place sa mearga acolo singurel. Motivul? “Mi-e frica”… “De ce ti-e frica?” Pur si simplu i-e frica… Accepti asta o data, de doua ori, de zece ori, ii explici in repetate randuri ca nu are nici un motiv sa se teama, insa la un moment dat trebuie sa il inveti sa se confrunte cu teama aceasta a lui si sa o invinga.

Intr-o zi am pus piciorul in prag: “Tati, te duci singur!” “Dar mi-e frica!”. “Ti-am explicat de atatea ori ca nu ai nici un motiv sa iti fie frica, asa ca e timpul sa iti invingi frica! Esti baiat mare si curajos, nu poti si nu trebuie sa ii dai voie fricii sa te invinga la nesfarsit!” “Ooof, dar nu pot…” “Ba poti si ai sa te duci imediat, pentru ca altfel ne suparam! Uite, eu o sa stau aici, in capul scarilor, pana ajungi si te convingi ca nu ai nici un motiv sa iti fie frica!” “Dar nu ma vezi decat pana la colt…” “Nu-i nimic, pentru ca te aud… Hai, lasa vorbaria, nu mai trage de timp, du-te imediat, pentru ca altfel ne suparam!”

Intr-un final, fara prea mare tragere de inima, haiducul urca treptele, se duce, isi rezolva problema, apoi coboara, il iau in brate si il felicit: “Bravo, tati, sunt mandru de tine! Ai vazut ca nu ai avut nici un motiv sa iti fie frica? Si ca ai reusit sa iti invingi frica?”
La care mi-o tranteste de ma lasa fara replica: “Tati, nu mi-am invins frica…” “Pai cum asa? Pentru ca te-ai dus singurel sus, ai facut ce aveai de facut, te-ai intors…” “Da, dar a fost o alta frica mai mare…” “Care?” “Sa nu stricam relatiile…”

Uneori, cea mai buna modalitate de a ne depasi angoasele este, culmea, o… teama mai mare… Ideea este ca, intr-un fel sau altul, trebuie sa ajungi sa iti impui sa iti invingi frica, teama, pentru ca, ulterior, privind in urma, sa iti dai seama ca lucrul care te inspaimanta nu era chiar atat de infiorator sau de greu de realizat cum credeai…

Imi aduc aminte de unul din proverbele biblice: “lenesul spune: afara este un leu, pe strada este un leu!” In cazul acela, teama era folosita de fapt pe post de scuza pentru a nu munci, pentru a nu lucra. La fel cred ca se intampla si in multe din situatiile cu care ne confruntam in existenta noastra cotidiana – ne refugiem in comoditatea refuzului de a face diverse lucruri, pentru ca “ne e teama”. Ne e teama si gata! Cu toate acestea, sunt situatii in care, fortati de imprejurari, suntem OBLIGATI sa ne parasim acea zona de confort si sa ne infruntam teama. Si, culmea, de cele mai multe ori, motivul care ne determina sa face asta nu este acela ca am ajuns, rational vorbind, la convingerea ca teama de dinainte era nejustificata sau supradimensionata, ci o alta teama… mai mare!

Am vazut la un moment dat un film despre un psihoterapeut care isi ajuta grupa de clienti sa isi depaseasca teama de inaltime expunandu-i, treptat, la inaltimi din ce in ce mai mari. Si cursantii, daca la inceput nu se cunosteau unii pe ceilalti, cu trecerea timpului au ajuns sa formeze un grup relativ unit. Ei bine, teama de a nu parea un ratat in ochii celorlalti s-a dovedit, in situatia lor, un factor care a contribuit semnificativ la vindecarea lor. Pana cand unul din ei a clacat, si ceilalti au inceput sa dea inapoi si ei… Nu mai exista teama de a parea un ratat, pentru ca unul deja o facuse, si toata lumea a ajuns la convingerea ca era normal, pentru ca fobia lor era una destul de puternica… Acel stimulent care pana atunci se dovedise extrem de puternic si-a pierdut eficacitatea, si cursantii au trebuit sa o ia de la inceput… In fine, filmul, ca toate filmele americane, a avut un happy-end, toti cursantii reusind sa finalizeze perioada de terapie.

Revenind la subiectul propus, cred ca este important sa incercam sa ne analizam temerile, fobiile, si sa reflectam asupra lor: in ce masura sunt sau nu justificate? Apoi, este important sa aflam o opinie externa, pentru ca de multe ori se intampla sa ne fie imposibil sa ne detasam intr-atat de mult incat sa putem privi lucrurile intr-o maniera obiectiva. Odata facuti acesti pasi, se impune a ne fixa un anumit scop – daca ti-e frica de caini, de exemplu, iti poti impune sa petreci mai mult timp in compania acestora – mai intai in preajma unora despre care stii ca sunt mai blanzi si au proprietar, apoi si in preajma celor “comunitari”; in felul acesta poti afla mai multe despre obiectul fobiei tale, despre cel/ cea care iti provoaca teama – ce comportament are, cum se manifesta, cum actioneaza in anulite situatii? Strange informatii suficiente, si petrece timp apropiindu-te din ce in ce mai mult de obiectul fobiei tale. Apoi impunet-i un termen limita (cat mai realist posibil) pentru a te confrunta cu acest monstru interior si, orice ar fi, nu te abate de la el… Pentru ca va exista, mai mult decat sigur, tentatia de a renunta la a o mai face, iar aceasta va fi cu atat mai mare cu cat “dead-line-ul” se apropie…

Odata facut si pasul decisiv, priveste in urma si iti vei da seama ca, desi a fost destul de greu sa o faci, nu a fost nicidecum atat de greu precum credeai… sau te asteptai…

In fine, sunt doar cativa pasi practici pe care ii poti urma pentru a-ti invinge teama. Important este sa incepi sa iti confrunti acesti monstri interiori, si sa incepi de AZI! Si nu uita ca, in lupta ta, nu esti singur! Iisus a spus: “In lume veti avea necazuri (poti inlocui termenul cu “temeri”). Dar indrazniti, pentru ca eu am biruit lumea!” Foarte interesant… Nu ni se spune ca El a biruit necazurile, ci… LUMEA… acest sistem in cadrul caruia se intampla, de fapt, necazurile… si tot ceea ce consideram a fi deranjant… Deci, avem alaturi un Aliat de nadejde, care stie exact care este situatia, care sunt adversarii, dar si care sunt resursele noastre! Capul sus, curaj! Teama poate fi – si trebuie sa fie! – invinsa!

Desi monografia durkheimiana pe care o recitesc in aceste zile are un cu totul alt subiect, mi-a atras atentia un pasaj deosebit de interesant, care contrasteaza in mod cert cu perspectiva multora asupra casatoriei. V-o supun atentiei si meditatiei, fara alte comentarii, pe care, in fata textului, le consider de prisos.

“Se crede că a fost instituită pentru femeie spre a-i proteja slăbiciunea impotriva capriciilor masculine. Mai ales monogamia este adesea infatisata drept un sacrificiu al barbatului cu instinctele lui poligame pentru a ridica si a ameliora conditia femeii in casatorie. In realitate, indiferent de conditiile istorice care au determinat si au impus aceasta restrictie, barbatul este acela care profita mai mult de pe urma casatoriei. Libertatea la care a renuntat, astfel, nu putea sa fie pentru el decat un izvor de chin. Femeia nu avea aceleasi motive de renuntare si, in aceasta privinta, putem spune ca, supunandu-se aceleiasi reguli, ea este aceea care face un sacrificiu” (Emile Durkheim, sociolog, 1858-1917).

Dap. Am castigat o promovare. De la Mogul. Recte Dan Voiculescu.

Nu, nu m-a facut director general sau presedinte. Si asta din cel putin doua motive: in primul rand, pentru ca, dupa cum bine stiti, presedintii se nasc, nu se fac.

Si in al doilea – de data voi fi putin mai serios – pentru ca nu lucrez pentru Mogul. Adica, ultima oara cand am verificat, institutia unde lucram nu fusese cumparata de vreun trust sau organizatie detinuta de domnia sa. Sau cel putin asta e impresia pe care o am…

Nu ma numar printre bursieri, insa pot spune ca “plec acasa” cu fruntea sus. Sau, mai corect spus, ca nu plec chiar cu mana goala. Am castigat un premiu de consolare. Care, la o adica, poate insemna mai mult decat o bursa de blogger (nu-i asa ca strugurii sunt acri? ).

Dincolo de glume si de poante insa, cei care ma cunosc stiu ca vorbesc cat se poate de serios. Promovarea costa. Si inca mult. Daca e facuta de profesionisti. Iar daca e facuta de un Mogul care are multi profesionisti, atunci, teoretic cel putin, ar trebui sa fie de bine. Cel putin asta sper. Poate, cine stie, s-o gasi o modalitate sa imi public “Jurnalul de tatic”…

In fine, multumesc pentru incurajari, pentru sustinere si, nu in ultimul rand, multumesc anticipat pentru promovare. Lista cu finalistii finalistilor o gasiti aici.

Discutam la un moment dat cu un amic, preot ortodox cu experienta, despre cultul sfintilor si rugaciunea adresata acestora. Ca protestant, am gandit adeseori faptul ca “noi” nedreptatim un obiect de studiu extrem de important pentru viata noastra de credinta: vietile sfintilor. In opinia mea, acestea sunt importante nu pentru a te inchina lor, ci pentru a vedea in ei niste modele vii, un mod de raportare la situatiile limita, un exemplu de conduita, de verticalitate etc.

La care amicul meu mi-a raspuns: “da, ai dreptate, insa stii de ce noi, ortodocsii, punem un accent deosebit pe cultul sfintilor? Ii simtim mai apropiati de noi, de experientele noastre, de umanitatea din noi… Uite, de exemplu, cand erai mic, parca uneori nu te simteai foarte comod sa te duci mereu la tata sa ii ceri anumite lucruri. Parca mai lejer iti era sa mergi la mama, sa o rogi pe ea sa mijloceasca pentru tine…”

Replica mea, in ceea ce priveste cultul sfintilor, a fost una de a carei veridicitate sunt cat se poate de convins: “eu cred ca, asa cum spune si Noul Testament, nu este decat un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si om: Omul Iisus Christos. In plus, daca cineva are o trecere mai mare inaintea lui Dumnezeu Tatal decat Fiul Omului, inseamna ca acel cineva ar trebui sa fie mai important decat… Dumnezeu… Pentru ca Iisus Christos este Dumnezeu, si despre El se spune ca in toate privintele a fost ispitit ca si noi, insa in toate a fost fara pacat… lucru cu care, cu tot respectul o spun, nici unul dintre sfinti nu se poate lauda…”

Ne-am despartit atunci, dupa o discutie foarte lunga, fiecare cu parerea lui; amandoi capataseram insa, in plus, si un altfel de respect pentru opinia celuilalt. Ajunseseram sa le intelegem mai bine, chiar daca argumentatia partenerului de dialog nu a fost suficient de puternica pentru a ne convinge sa ne schimbam optiunile.

Mi-am adus aminte de toata discutia cu Parintele Nicolae astazi, dupa o discutie cu piciul meu. A racit destul de rau si i-am interzis sa mearga afara. Pe la ora 11.30, ma suna si imi spune ca i-a mai trecut raceala, ca nasul de-abia ii mai curge, “dar putin de tot, tati…”, dupa care ma intreaba: pot sa ies si eu putin afara? Ca e foarte cald, e soare afara…

Foarte categoric, i-am spus “nu, pentru ca trebuie sa te faci bine, sa nu racesti mai tare”. In fine, au mai fost cateva incercari de negociere, insa nu a fost chip sa ma induplece.

Dupa putin timp, ma abordeaza sotioara, pe mess, razand in hohote. A sunat-o haiducul si a luat-o la sentiment:

- M-a sunat puiul si m-a rugat sa vorbesc cu tine, sa te rog sa il lasi afara putin… O ora… Mi-a zis ca pe mine ma asculti, ca sunt iubita ta si ca nu imi refuzi nimic…

Dupa care inima de mama, cucerita de haiducul cel bandit, mai adauga:

- Adevarul este ca si eu m-am uitat acum afara si e cald, e frumos…

Marturisesc ca m-a facut praf…

- Bine, spune-i ca poate sa iasa afara o ora… Hai, o ora si jumatate, dar nu mai mult!…

- Uraaaaaaa! – asta a fost piciul meu, care i l-a pasat apoi la telefon pe “tataie”, sa se convinga ca are voie si ca nu “tromboneste”…

 

PS O intamplare haioasa, amuzanta, care insa arata importanta extraordinara a unui Mijlocitor. Si, din fericire, Mijlocitorul nostru inaintea lui Dumnezeu este Unul care intelege umanitatea din noi atat de mult, incat titlul Sau preferat, cu care se recomanda adeseori, a fost acela de Fiul Omului…

Zice-se ca Mogulul, numele de blogger al lui Dan Voiculescu (presedintele fundatiei cu acelasi nume, da, “acel” Mogul), ofera doua “burse de blogger”. Pe scurt, domnia sa scoate la vanzare doua spatii de publicitate pe blogul personal, timp de trei luni. Contravaloarea nu o incaseaza el direct, ci o ofera pe post de… “burse de blogger”.

Tot ce a fost de facut a fost sa te inscrii. Dupa care a urmat “finala”. “Marea finala”. Cu prilejul careia au fost taiate de pe lista vreo 60 de bloguri. Motivele sau criteriile? Le ofera chiar Mogulul:

Nu pentru că nu ar fi bune, ci pentru că le lipseşte „ceva”: un domeniu clar definit de interes, mai multe „postări”, un plus de atenţie la grafică. Îi sfătuiesc pe toţi cei „respinşi” să remedieze problemele până la următoarea strigare, care va avea loc peste trei luni.

Am păstrat pentru marea finală 24 de bloguri. În primul rând pentru a vă oferi tuturor ocazia să vă spuneţi părerea, să comentaţi, să votaţi (aşa cum mi-a cerut cineva într-un comentariu). În al doilea rând pentru a mai câştiga timp de lectură.

În cursul acestei săptămâni se va negocia cu cei care au trimis oferte pe adresa coolmogul@yahoo.com . Până joi vă puteţi scrie opiniile. În week-end anunţăm premianţii. Cred că vom avea 6 sau 7 câştigători.

De ce scriu toate astea? Pentru ca sunt blogger si… pentru ca am ramas pe lista finalistilor.

Marturisesc ca la inceput a fost o joaca, la indemnul unei colege de serviciu. M-am inscris, din spirit ludic, convins fiind ca zona de nisa in care m-am plasat nu-mi va ingadui sa fac prea multi pasi inainte. Apoi, astazi, am vazut lista finalistilor si am constatat ca sunt printre cei 24, nominalizat “Pentru valori solide”.

Lista o gasiti accesand linkul urmator (unde puteti si vota cum va dicteaza constiinta – adica in favoarea mea, desigur – daca tot e “campanie” pana joi):

http://www.danvoiculescu.net/blog/?p=220

Desi mi-am auto-impus o anumita perioada de tacere intr-ale politicii, cel putin in perioada de dinainte de alegeri, cand toata lumea incearca sa convinga electoratul de faptul ca ei ar reprezenta cea mai potrivita optiune, am decis sa fac o exceptie. Una singura. Si asta pentru ca este vorba despre prietenul si colegul meu (nu de serviciu, ci de “suferinte”… ne vedem din sase in sase luni, la examene…), Ben-Oni Ardelean.

Ben-Oni ARDELEAN este singurul candidat protestant evanghelic aflat in cursa pentru alegerile europarlamentare, asa ca am considerat ca informatia merita popularizata.

I-am cerut permisiunea de a prelua un material care a circulat pe e-mailuri in urma cu ceva timp. Nu redau numele semnatarului acestuia, nu din lipsa de respect pentru drepturile de autor, ci pentru ca informatia in sine este cea care conteaza in cazul de fata. Iar autorul textului sunt sigur ca va intelege si imi va ierta impolitetea.

Asa dupa cum stiti anul acesta in perioada 4-7 iunie vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European in toate tarile din Uniunea Europeana.Cei alesi vor servi in acest for european pentru o perioada de cinci ani.Desi nu dam mare importanta acestor alegeri doresc sa va reamintesc ca in anii urmatori Parlamenul European va emite majoritatea legilor in Uniunea Europeana si acestea vor afecta profund viata fiecarei natiuni parte a U.E.,inclusiv a Romaniei.Nu cred cva este nevoie sa va reamintesc ca prezenta evanghelicilor in acest for este extrem de scazuta,dar in contextul actual absolut necesara.Romania va fi reprezentata de un numar de 33 de europarlamentari. Cu ajutorul Domnului tara noastra are sansa reala de a avea in noul legislativ european un credincios evanghelic.Fratele Ben Oni Ardelean aflandu-se pe pozitia a sasea pe lista Partidului National Liberal,ar putea fi,cu ajutorul Domnului si cu sprijinul nostru,reprezentant ul evanghelicilor din Romania in Parlamentul European,dupa 7 iunie 2009,data la care au loc aceste alegeri in Romania.In acest context va indemn sa ne unim in rugaciune pentru Europa si sa-i cerem Domnului indurare pentru acest continent paganizat.Sa ne rugam pentru o prezenta evanghelica cat mai puternica si din cat mai multe tari.Sa ne rugam pentru fratele Ben Oni Ardelean si sa-i incurajam pe fratii nostri sa participe la acest scrutin electoral si sa sustina candidatul nostru.Stiu bine ca adesea avem optiuni politice diferite dar stiu la fel de bine ca unul din principalele atuuri ale copiilor lui Dumnezeu a fost si este capacitatea de a se sprijinii reciproc si de a fi uniti pentru o cauza comuna.
Dumnezeu sa binecuvanteze Romania!Dumnezeu sa binecuvanteze Europa!

La prima vedere, aceasta pare o intrebare oarecum tampa. Doar se stie de secole… barbatul este exponentul sexului tare, iar femeia – sexul slab. Ei bine, toate aceste idei si teorii sunt, intr-un fel, rasturnate de un studiu al profesorului israelian Marek Glezerman, desfasurat in perioada 1995-2006 pe un lot de 66.000 de nasteri la Israel’s Rabin Medical Centre.

Iacata vestea bomba, publicata initial in editia electronica a The Telegraph si preluata de sectiunea “Science” a portalului hotnews.ro:

“Se stie ca barbatii au o viata mai scurta, sunt mai sensibili in fata infectiilor si nu rezista la fel de bine ca femeile in fata bolilor. Cu alte cuvinte, barbatii sunt, de fapt, sexul slab“, a declarat profesorul.

Intr-un studiu prezentat Societatii israeline pentru o medicina diferentiata pe sexe, prof Glezerman afirma: “Barbatii sunt asociati cu riscuri mai mari in perioada neonatala si este mult mai probabil sa se expuna unor comportamente periculoase in cursul vietii”.

El sustine ca aceste dovezi demonstreaza ca medicina trebuie ‘ajustata’ la nevoile specifice ale barbatilor si ale femeilor.

“Este aproape ca si cum barbatii si femeile ar fi specii diferite”, explica profesorul.

“O abordare unica a problemelor cu care se confrunta cele doua sexe este o nedreptate la adresa barbatilor si a femeilor”, isi incheie argumentatia profesorul Marek Glezerman.

Sursa: hotnews.ro

Nimic de zis – la capitolele mentionate in studiul cu pricina, profesorul Glezerman are dreptate. Oricine a asistat la o nastere, “pe viu”, cum se spune, poate confirma ca, daca acest proces ne-ar fi fost incredintat noua, barbatilor, probabil ca specia ar fi disparut odata cu dinozaurii. Insa, pe de alta parte, trebuie sa fim constienti ca sintagma “sexul tare” nu se refera doar la aceste aspecte, ci la toate caracteristicile care denumesc, generic, barbatia: forta fizica, hotararea, orientarea nu spre probleme, cat spre rezolvarea lor, tendinta de a proteja, de a apara, de a face dreptate s.a.m.d.

Concluzia profesorului insa mi se pare de bun simt: suntem extrem de diferiti. Si eu unul ii sunt recunoscator Bunului pentru asta. Pentru ca, asa diferiti cum suntem, putem alcatui un intreg, un cuplu complet. Iar acesta este inca un argument in favoarea familiei traditionale, nu al aiurelilor moderne. Pentru ca, sa nu uitam, la inceput, Dumnezeu i-a creat pe Adam si pe Eva, nu pe Ion si pe Marin…