Rate this:

Desi, pana acum, am acumulat vreo douazeci si noua de ani de scoala, parca niciodata nu am avut atatea emotii ca astazi. Si culmea este ca nu am mai inceput eu insumi nimic. De fapt, e doar un fel de-a spune. Odata cu piciul meu, pot spune ca am inceput si eu, din nou, scoala. Si lectiile, si emotiile, si febra pregatirilor.

Azi noapte de-abia am pus geana pe geana. Am adormit tarziu, spre dimineata, foindu-ma ca viermele-n branza. Mi-am pus ceasul sa sune devreme, cu noaptea in cap, m-am barbierit cu grija, m-am schimbat de vreo doua ori, dupa care am plecat sa cumpar flori pentru doamna invatatoare. Un buchet frumos, pentru o doamna distinsa, care mi-a fost recomandata de prieteni buni, de incredere, drept un excelent profesionist, un invatator care si-a tratat toate generatiile de elevi ca pe copiii pe care nu i-a avut niciodata.

Am ajuns la florarie pe la vreo 7. Imbracat in blugi si in tricou, convins ca floraresele noastre fac preturile si in functie de “toalele” clientului. Daca esti imbracat la patru ace, merge sa-i ceara fraierului si mai mult, ca doar are de unde… Si una e daca il vad pe individ ca se da jos dintr-un Oltcit, iar cu totul si cu totul alta mancare de pesti este daca acesta coboara dintr-un vehicul mai “procopsit”… In fine, dupa obisnuita tocmeala (deh, stiu deja ca “olandezii” nostri adora tocmeala, motiv pentru care intotdeauna vor cere mai mult decat face, doar de dragul de a se targui), am plecat victorios, cu un buchet superb. Noblesse oblige, fireste. Si chiar daca, fiind prima zi de scoala, nu va fi altceva decat un buchet intr-o gramada, chiar daca va fi amestecat cu zecile de surate, tot imi ramane satisfactia ca “al lui a fost superb”, mai frumos ca majoritatea celorlalte…

Ma intorc acasa. E deja 7:30. Se face 7:40… Opt fara un sfert… E timpul sa trezim piciul… Iau camera video (pe care o pusesem la incarcat de cu seara), imi sarut pruncul pe crestet, il ating gingas si il strig: haide, scolerul lui tati, azi e prima zi de scoala…

Se intinde, deschide jumatate dintr-un ochi, iar se intinde… casca… apoi, ridicandu-se in capul oaselor, imi spune, zambind: he-he… am dormit cu o ora mai mult decat credeam…

Rad cu pofta… In definitiv, asa e, are dreptate piciul. Azi ajungem cu o ora mai tarziu decat vom ajunge in mod normal.

Sunt curios cum va fi festivitatea de deschidere… Am auzit ca se va canta imnul. O colega mi-a spus ca “va canta si popa”… Nu stiu inca daca a glumit sau a vorbit serios, dar nu as fi surprins daca ar fi asa.

Mancam, in graba, apoi doamna mea se ocupa de imbracatul piciului. Camasa, pantaloni, curea, papion… Arata precum unul dintre motaneii din Pisicile aristocrate… Berlioz sau Touluse… ca mereu ii incurc…

Ajungem la scoala. Devreme rau… Mai este o jumatate de ora pana la festivitatea de deschidere si, mai mult ca sigur, aceasta nu va incepe la 9:00… Ca doar nu-i Germania sau Elvetia, ci Romania, o tara in care totul este relativ, nu doar salariile, ci si… timpul.

Oricum, puzderie de parinti si multi copii. Dar parintii parca sunt mai numerosi… Ne uitam la copiii care astazi incep scoala. Unii sunt atat de mititei incat parca-parca le-ai recomanda sa mai stea un an pe la gradinita. Sau acasa. In fine, nu-i treaba noastra. Sunt haiosi, oricum. Numai uitandu-te la ghiozdanele lor din spate, mai mari decat ei, si te cuprinde zambetul… Cum sa nu-ti fie dragi?

Sunt curios care o fi invatatoarea lui, unde o fi sala de clasa… Trisez putin, intru in scoala, ma documentez, apoi ies si imi iau din nou in primire rolul de cameraman amator si de fotograf profesionist. Ambele in acelasi timp. Vazandu-ma, cativa tatici din jur isi scot iPhone-urile (deh, cine poate… iPhone scoate…) si filmeaza si ei. Eu am batranul JVC, cu unul-doi pixeli morti la datorie, cu unul din acumulatori obositi rau, da’ stiu ca filmeaza bine, si nu as da senzorul lui CCD pe nici o filmare cu telefonul, fie el si HD. Desi, daca ma gandesc la pixelii aia sucombati… Ei, hai, lasa filosofia acum, si fa ceea ce scrie in fisa postului de tatic ca trebuie sa faca… Filmeaza, bre… fa omuletul sa se simta important…

La un moment dat a aparut un nene cu o creta in mana. Traseaza pe marginea careului niste linii drepte, apoi scrie in dreptul fiecareia: 1 A, 1 B (astia suntem noi… ii soptesc, cu un aer de cunoscator, doamnei mele si piciului), 1 C, 2 A…

Parintii ii imping inainte pe copii, sa faca un sir indian in dreptul indicativului clasei lor; unii, mai grijulii, ii tin inca de mana, chiar daca stau mai in spate. Unii au buchetele de flori in mana, altii le-au lasat la parinti. La cat sunt de emotionati, de-abia se tin ei pe picioare, cu ghiozdanele lor in spate (carora nu le vad inca rostul…). Unul dintre pici isi pune buchetul pe umeri precum taranul care se indreapta catre casa, dupa sapa… Ce mai conteaza ca piciul din spatele lui sta cu nasul intre flori, precum taurasul Ferdinand… Veeeeeezi? Dupa asta iti dai seama daca cineva are copii… daca incepe sa dea exemple din desene animate…

E 9:15. Doamna directoare, in fata unui sir de profesori, ne saluta pe toti, se scuza ca nu poate pune imnul de Stat din cauza unor probleme la statia de amplificare, apoi ne propune sa incepem festivitatea rostind, cu totii, rugaciunea “Tatal nostru”. Unii se conformeaza, altii sunt rezervati. Auzindu-ma, prinde curaj si o vecina, apoi inca una… Copiii o spun, in marea lor majoritate, ca pe o poezie importanta…

In fine, ne sunt prezentate invatatoarele, dirigintii de la clasele mai mari, o fetita dintr-a cincea le spune bobocilor ca nu e chiar asa de greu, ba-i chiar frumos, o alta dintr-a douasprezecea incearca sa-i convinga pe ceilalti ca liceul e cea mai frumoasa perioada din viata (inevitabil imi trece prin minte intrebarea: de unde stie ea cestiunea cu pricina? Ca nici nu a facut clasa a douasprezecea, iar de restul vietii nici nu se pune problema… Are, ca termen de comparatie, doar anii dinainte, nu si ce va urma… A, imi concluzionez, ca sa ma pot concentra din nou doar asupra filmarii si a trasului in poza, s-o referi la viata ei de pana atunci… Mda… Pfoai… ce carcotasi sunt unii… Cum? Eu sunt asa? Neah… vi se pare…); momentul se incheie, parintii sunt invitati in salile de clasa, impreuna cu copiii… Trecem pe sub un pod din flori, facut – pe trepte – de copiii care au trecut in clasa a patra. Frumos, n-am ce zice. Ordinea si disciplina devin si mai relative decat pana atunci. Ii fac semn sotiei sa mearga inainte, cu Haiducul. Vin si eu in urma lor, dar ii las inaintea mea pe mai multi scolarei intimidati de niste parinti care, certati cu bunele maniere, par sa nu stie ca nu au ora fixa de ajuns in clasa.

Dupa firestile pupaturi si, evident, dupa ce au scapat de grija buchetului de flori (uraaaaaa… a ajuns in siguranta!), fiecare scolar se aseaza unde nimereste. Oricum, frumos. Sala arata frumos, e ingrijita, au videoproiector, dulapioare… pe banci ii asteapta trei manuale, noi-noute (Abecedarul, Matematica, Stiintele naturii) si un orar.

Doamna invatatoare ne face urarile de bun-venit, ne spune cate ceva despre domnia sa, despre scoala, despre personajul istoric al carui nume il poarta actualmente liceul cu clasele I-XII, le pune un filmulet copiilor, cu alti copilasi din Japonia care canta la chitara clasica, apoi ii face atenti si le spune ca are un mic dar pentru ei: ieri a cumparat un cos cu mere, pe care le-a spalat, le-a sters pe fiecare, si fiecare copilas va primi cate unul. Dupa ce il primeste, este rugat sa se prezinte, sa isi spuna numele complet, varsta si cate ceva despre el…

Pe margini, toti parintii asteapta amuzati sa vada ce traznai ii va debita odrasla… Am aflat, intr-un final, ca 1 B-ul este format din copii cu varste cuprinse intre 6 si 8 ani, ca sunt copii care isi ajuta parintii la gatit, la curatenie, la construirea casei, la gradinarit… Ce sa mai, adevarate comori la casa omului… E drept ca au fost si altii care au avut preocupari mai banale decat sa-si ajute parintii: unul a recunoscut ca-i place sa se uite la televizor, altul ca-i place sa faca calcule… (rapid, invatatoarea l-a rugat sa ne spuna cat fac 649 inmultit cu 2.876.983, moment in care parintii au aplaudat… dupa care i-a cerut ceva mai complicat, un 20 + 40…), altul ca-i plac pasarile si ca se roaga de parintii lui sa-i ia un canar… Piciul meu a fost destul de rezervat. Foarte emotionat, s-a prezentat, a spus varsta si, cand i s-a cerut sa spuna si ceva despre el, a spus ca are un catel care-i place foarte mult, caruia el i-a dat numele… Aplauze furtunoase, la final, pentru toti brotaceii care au intrat in acea clasa pentru a se face oameni…

Au mai urmat cateva momente organizatorice, am aflat programul (orarul inca se definitiveaza), am primit formularele pentru After-school (suna tentant, mai ales datorita faptului ca isi vor face temele acolo… poate asa vom reusi sa biruim comoditatea noastra nativa… poate ne-om da pe brazda si cu papica… deh… merita incercat…), am aflat ca joi avem prima sedinta cu parintii si, cel mai important, ca azi este program scurt… Uraaaaaaaaaa…

La final, cand sa plecam, piciul meu a tinut sa ii spuna doamnei invatatoare ca se bucura ca este la scoala si ca este in clasa dumneaei. Am rasuflat usurati… Ii place, cel putin momentan. Oricum, prima impresie este foarte importanta, iar aceasta a fost una pozitiva…

Dupa care a urmat partea si mai placuta… la un asa eveniment, trebuia si sarbatorit, nu?

Desigur, acum ar cam fi momentul sa marturisesc ca, dupa toate acestea, am acum acelasi sentiment de placuta relaxare pe care l-am intalnit dupa ce am trecut cate un examen dificil… Prima zi de scoala este, intr-adevar, un alt mare prag din viata unui om… si, da, o percepi diferit ca parinte fata de cum ai perceput-o, la randul tau, cand ai purtat prima oara ghiozdanul in spate…

Rate this:

Daca suicidologia, ca stiinta de sine statatoare, inter- si transdisciplinara, a aparut prin anii 1950, ca o necesitate fireasca a lumii academice de a intelege si explica amplul domeniu al suicidului (prin reunirea contributiilor psihiatriei, psihologiei, medicinei legale, sociologiei, stiintelor juridice etc.), suicidologia integrativa nu reprezinta altceva decat incercarea de a completa acest puzzle cu o piesa extrem de importanta, absolut necesara pentru corecta raportare la insusi subiectul studiat: fiinta umana, un homo religiosus prin excelenta.

Astfel, cartea Suicidologie integrativa reprezinta mai mult decat o simpla introducere in disciplina desprinsa din tanatologie; ea constituie o adevarata pledoarie pentru abordarea fenomenului sinuciderii dintr-o perspectiva integrativa, adaugand dimensiunii biopsihosociale a fiintei umane si pe cea de-a patra – cea spirituala, pe nedrept trecuta cu vederea (sau insuficient valorificata) de comunitatea stiintifica.

Dr. Emanuel Adrian SÂRBU, „în calitatea sa de teolog, filolog, sociolog şi psiholog, detine suficiente calitati si cunostinte pentru a se aventura intr-un demers atat de ambitios precum cel de fata, el fiind doctor in teologie, membru fondator al Asociatiei de Suicidologie, initiatorul unei noi paradigme disciplinare – suicidologia integrativa – si, de asemenea, initiatorul unui site care ofera sprijin emotional si consiliere persoanelor cu comportament autodistructiv si supravietuitorilor acestora” (Prof. Univ. Dr. Vasile TALPOŞ, Universitatea din Bucureşti).

„Lucrarea de faţă vine în întâmpinarea îngrijorătoarei situaţii legate de fenomenul suicidului, autorul făcînd o analiză teologică asupra factorilor care-l determină, precum şi a crizelor pe care le generează, reanalizând datele şi teoriile furnizate de istorie, sociologie, psihologie, prin prisma protestantismului evanghelic. Lucrarea îşi propune şi reuşeşte totodată, prin argumente şi documente concrete, să dovedească faptul că protestantismul evanghelic biblic oferă membrilor săi un factor de protecţie deosebit de important în problematica suicidului, autorul manifestând îndrăzneala de a provoca în această privinţă, chiar anumite „legi ale sociologiei”” (Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Mărtincă, Universitatea din Bucureşti).

Autorul „are meritul de a fi identificat punctele forte şi mai slabe ale fiecărei confesiuni şi nu agrează deloc ideea că cineva ar fi mai expus acestui flagel, dacă-l putem numi astfel, doar pentru că ar aparţine unei denominaţiuni creştine sau alta. Este de apreciat că face o analiză pertinentă, la obiect şi într-un spirit irenic, concluzionând că nu apartenenţa la o comunitate este definitorie în comportamentul cuiva cât mai ales maniera în care reuşeşte să ia sau nu în serios preceptele creştine bazate pe Cuvântul divin inspirat de Duhul” (Prof. Univ. Dr. Petre Semen, Universitatea „Al. I. Cuza-Iaşi”).

„O gamă largă de argumente logice şi empirice reuşesc să arate că nu doar teologiile creştine ar avea de câştigat prin integrarea studiilor din alte domenii ştiinţifice, ci şi suicidologia în sine ar beneficia de pe urma încorporării teologiei creştine în cadrul acestei ştiinţe multidisciplinare, inclusiv în vederea eficientizării măsurilor practice de protecţie, intervenţie şi prevenţie privitoare la suicid” (Conf. Univ. Dr. Alexandru Neagoe, Universitatea de Vest din Timişoara).

Cuvânt înainte (Prof. Univ. Dr. Ştefan Costea) – integral aici.

Lucrarea de faţă, Suicidologie integrativă, constituie o contribuţie ştiinţifică deosebit de importantă în dezbaterea unei complexe problematici: sinuciderea, ca punct terminus al existenţei – domeniu de mari dimensiuni şi cu implicaţii profunde asupra persoanelor cu comportament autodistructiv, dar şi a supravieţuitorilor.

Ea este rezultatul unui proiect de cercetare ştiinţifică de anvergură, ambiţios realizat de un cercetător tânăr, având o solidă formaţie ştiinţifică şi profesională, multi- şi inter-disciplinară.

Obiectivul general al lucrării îl constituie realizarea unui complex ştiinţific interdisciplinar care să includă organic, pe lângă abordările tradiţionale (istorice, filosofice, sociologice, psihologice) ale suicidului şi tratarea fenomenului prin considerarea omului ca fiinţă biopsihosocială, o nouă dimensiune – cea spirituală, punând bazele unei noi paradigme ştiinţifice: suicidologia integrativă. Avantajele incontestabile ale acestui tip de abordare sunt date de faptul că beneficiilor tuturor disciplinelor componente ale complexului (atât teoretice, cât şi practice: mijloacele de protecţie, intervenţie şi prevenire a fenomenului) li se adaugă sistemul suportiv al teologiei creştine, care astăzi este insuficient valorificat, deşi are o istorie, o experienţă continuă şi demonstrabilă, extinsă pe parcursul a peste două milenii, cu efecte vizibile inclusiv în prevenirea suicidului.

(…) Pornind de la constatarea autorului tratatului Le suicide. Étude de sociologie (Emile Durkheim -n.a.) potrivit căruia, în pofida acestor tipologii şi regularităţi, sinuciderea este un fenomen individual, dar care are cauze sociale, în condiţiile existenţei unor curente sinucigene ce traversează societatea şi, de asemenea, de la precizarea că factorii reali ai sinuciderilor variază de la o societate la alta şi de la un grup social la altul, Dr. Emanuel Adrian Sârbu oferă o analiză competentă a unor studii şi cercetări sociologice post-durkheimiene, desfăşurate în diferite contexte social-culturale şi religioase (inclusiv în ţara noastră), care-i permit, în final, să-şi demonstreze cu acribie punctele de vedere şi să ofere o contribuţie deosebit de valoroasă pentru literatura de specialitate.

(…) Reprezentând o primă valorificare a rezultatelor unui proiect mai amplu de cercetare realizat de autor, lucrarea (atât prin conţinutul, cât şi prin nivelul de aprofundare şi de tratare a problematicii abordate) se adresează unui public divers şi eterogen, de orice vârstă, cu nivele de pregătire şi formare diferite, cu diverse orientări valorice şi din toate segmentele sociale, fiind accesibilă şi recomandată deopotrivă specialiştilor şi publicului larg.

 

Informatii suplimentare legate de carte (inclusiv  despre modalitatea de achizitionare) puteti gasi la adresa: http://easarbu.wordpress.com/2011/09/09/suicidologie-integrativa/

Rate this:

10 septembrie este, pentru multi, o zi ca oricare alta. Pentru unii dintre noi insa, aceasta reprezinta Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului.

Promovata de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii, Ziua Mondiala de Prevenire a Suicidului constituie un bun prilej pentru a atrage atentia asupra unei probleme reale care, desi este mai putin “galagioasa” si, implicit, mai putin bagata in seama, reprezinta o amenintare reala la adresa unei societati extrem de framantate. O simpla statistica releva ca nu mai putin de un milion de oameni se sinucid in fiecare an la nivel global, ceea ce inseamna ca, la fiecare 40 de secunde, un individ isi pune capat zilelor. Rata sinuciderilor a crescut in ultimii 50 de ani cu 60%, in majoritatea tarilor, astfel incat suicidul a intrat in atentia autoritatilor si a ajuns sa fie considerat o problema de sanatate publica.

Asa cum era de asteptat, nici in capitala Romaniei acest eveniment nu va trece neobservat, cu atat mai mult cu cat aici, in Bucuresti, fiinteaza inca din anul 2009 un Telverde pentru copiii si adolescentii cu comportament autoagresiv (0800 080 100, disponibil 24/7, cu sprijinul Consiliului General al Municipiului Bucuresti, prin Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti) si, de asemenea, din anul 2011, isi desfasoara activitatea Asociatia de Suicidologie.

Astfel, in data de 10 septembrie 2011, Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului Bucuresti, in parteneriat cu Spitalul de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” – Centrul de Prevenire a Tentativelor de Suicid la Copii  si Adolescenti, cu Asociatia de Suicidologie organizeaza un eveniment cu prilejul Zilei Mondiale de Prevenire a Suicidului, sub deviza „Viata este un dar, nu o optiune”. Evenimentul se va desfasura si va fi structurat in doua etape diferite, dupa cum urmeaza:

1. Un concurs de desene pe asfalt, la care vor participa aproximativ 100 de copii cu varsta cuprinsa intre 3 si 10 ani – desfasurat intre orele 11,00 – 12,30, pe Bulevardul  Nicolae Balcescu nr. 1, sector 1, in zona fantanii din fata Facultatii de Geografie, si pe trotuarul din fata Facultatii de Litere, de pe Strada Edgar Quinet nr. 5-7.

2. Tot in Piata Universitatii, la fantana din spatele Facultatii de Arhitectura, intre orele 21,00 – 22,00 aproximativ 100 de adolescenti si tineri vor aprinde lumanari in memoria prietenilor si cunoscutilor care si-au gasit sfarsitul in urma unei sinucideri, transmitand totodata un mesaj distinct in vederea implicarii comunitatii in activitatile de prevenire a suicidului.

Si, cum ziua de 10 septembrie are asemenea conotatii in domeniul suicidologiei, stiinta care prezinta un interes deosebit si pentru autorul acestui articol, sunt onorat sa anunt si lansarea primului tratat de Suicidologie integrativa (detalii gasiti aici).

Inchei prin a reproduce integral continutul fluturasilor care vor fi distribuiti, in data de 10 septembrie 2011, in centrul Bucurestiului, de Asociatia de Suicidologie, la care adaug adresa de internet a unui grup de suport virtual pentru persoanele care se lupta cu ideatia suicidara.

ARATA CA-TI  PASA DE CEL DE LANGA TINE. IA ATITUDINE!

Semne de avertizare a suicidului:

• Orice discutii despre sinucidere, moarte sau autovatamare, cum ar fi „Imi doresc sa nu ma fi nascut”, „Daca ne vom revedea vreodata”, „Mai bine muream/ma omoram”;
• Doresc sa aiba acces la arme, pastile, cutite sau alte obiecte care ar putea fi utilizate intr-o tentativa de suicid;
• Persoana respectiva este preocupata de moarte sau violenta, scrie poezii sau povestiri despre moarte;
• Prezinta sentimente de neajutorare, lipsa de speranta şi de captivitate (“Nu există nici o cale de iesire”). Convingerea că lucrurile nu vor fi mai bine sau nu se vor schimba;
• Sentimente de inutilitate, vinovatie, rusine, ura de sine, senzaţie ca este o povară (“Toata lumea ar fi mai bine fără mine”);
• Efectuarea unui testament scris sau verbal, „sa ai grija tu de…”;
• Vizite neobişnuite sau neaşteptate sau apeluri către familie şi prieteni spunând la revedere oamenilor în cazul în care nu se vor revedea;
• Izolarea socială. Dorinţa de a fi lăsat în pace.
• Comportament autodistructiv, consumul de alcool sau droguri, condusul riscant, sexul neprotejat, asumarea unor riscuri inutile „oricum vreau sa mor”;
• Un sentiment brusc de calm, resemnare si fericire după ce a fost extrem de deprimata poate însemna că persoana a luat decizia să se sinucidă.

Ce poti face, concret, daca recunosti astfel de semne de avertizare ale unui comportament care poate duce la suicid?

- Suna gratuit, din orice retea de telefonie fixa sau mobila, la 0800.080.100 (TELVERDE)

- sau intra pe http://suicid.wordpress.com (grup de suport virtual).

Rate this:

Uneori, cel mai greu lucru pe care il poţi face, ca om, este sa taci. Sa pastrezi tacerea asupra unor realitati pe care ceilalţi nu le cunosc. Sau sa taci atunci cand “adevarul” tau nici nu-l ajuta, nici nu-l imbogateste, nici nu-i schimba cu nimic (in bine) situatia “aproapelui” tau.

Richard Wurmbrand spunea, la un moment dat, ca exista o solutie pentru acele situatii in care nu ai de spus nici un cuvant bun, frumos sau inaltator pentru cel de langa tine: sa TACI!

Oricat de ciudat ar parea, la prima vedere, cred ca exista situatii in viata in care cuvintele, fie ele cat de mestesugite sau de bine alese, sunt de prisos sau chiar indezirabile. Exista si adevaruri care nu trebuiesc spuse. Exista situatii in care cel mai usor lucru pe care il poate face cineva este sa isi dea frau liber buzelor, sa rosteasca toate cuvintele care ii galopeaza nebune, lasand in urma lor glota, epiglota, uvula, palatul palatin, limba, incisivii si izbucnind smintite catre receptorul care le primeste nauc, de parca ar fi fost lovit cu leuca. In fata unei asemenea privelisti dezolante, emitatorul de-abia atunci realizeaza puterea ucigatoare a unor vorbe. Scuzele nu-i mai sunt de nici un folos sau de vreun ajutor; nici un “am vorbit la nervi”, “nu am gandit ce am spus” nu poate recupera sau redresa sufletul zdrobit al interlocutorului. Este uimitor cum cateva cuvinte pot transforma un om voinic intr-o leguma, intr-un interval de timp ce nu se masoara in zile sau in ore, ci in secunde…

Prin urmare, repet (si imi sustin afirmatiile): uneori, cel mai greu lucru pe care il poţi face, ca om, este sa taci. Sa pastrezi tacerea asupra unor realitati pe care ceilalţi nu le cunosc. Sau sa taci atunci cand “adevarul” tau nici nu-l ajuta, nici nu-l imbogateste, nici nu-i schimba cu nimic (in bine) situatia “aproapelui” tau.

Dintre toate disciplinele pe care le poate deprinde cineva, s-ar putea spune ca aceasta – a tacerii – este cea mai anevoioasa, cea mai solicitanta si, poate, cea mai nesuferita.

Intotdeauna insa eforturile facute in aceasta directie (oricat de mari sau de intense ar fi fost acestea) vor fi de preferat cumplitei lupte interioare care apare in sufletul celui care a dezvaluit “taina” aproapelui sau cuiva care s-a folosit de ea pentru a rani, a dezbina, a face rau.

Rate this:

A fost, mai intai, un motor de cautare ce s-a remarcat pentru utilitatea lui, a ajuns din ce in ce mai cunoscut si mai apreciat. Apoi s-a extins. A ajuns sa ofere programe de editare text, calcul tabelar, prezentari, apoi un sistem de operare, apoi inca unul pentru telefoane, un translator automat, harti, biblioteci virtuale, pregateste – mai nou – si lansarea de telefoane mobile, de laptopuri accesibile tuturor… Vorba americanului, “the sky is the limit”, “cerul este limita”. Sau, mai corect spus, “nu-mi spuneti ca limita este cerul, in conditiile in care exista urme de pasi pe luna”. Intr-un fel sau altul, trebuie recunoscut faptul ca gigantul Google a atins un apogeu al dezvoltarii sale, motiv pentru care singurul “adversar” cu care s-ar mai incumeta sa isi masoare puterile, dupa Microsoft, Apple, Nokia etc. este… Dumnezeu. Da, Dumnezeu. Nu este nici o greseala. Este, de fapt, o situatie precum cea din vechime, cand o mana de oameni, atingandu-si limitele potentialului de atunci, au considerat ca singura provocare adevarata care le-a ramas a fost aceea de a construi un turn care sa ajunga pana la cer… Desigur, ma refer la episodul biblic al turnului Babel.

Inainte de a-mi striga ca sunt bigot sau ca nu stiu de gluma (daca a fost, intr-adevar, o gluma sau o parodie, pentru ca, in definitiv, sa nu uitam, copiii, betivii si glumetii spun adevarului pe nume…), tin sa va spun ca iau afirmatiile celor de la “Biserica lui Google” drept un pamflet. Asta insa, cu tot respectul, nu vad de ce m-ar impiedica sa glosez, la randul meu, pe marginea celor noua argumente in favoarea ideii ca “Google e mai tare decat Dumnezeu”. Si, pentru ca ziarul Adevarul a publicat articolul “9 dovezi că Google e mai tare decât Dumnezeu“, consider ca un bun punct de plecare ar fi articolul insusi, din care voi spicui fragmente in cele ce urmeaza.

Prima dovadă: Google e omniscient

“Google este cea mai apropiată entitate care cunoaşte absolut tot şi care poate fi verificată în mod ştiinţific”, scrie thechurchofgoogle.org. Google a indexat peste 9,5 miliarde de pagini web, mai mult decât orice motor de căutare din zilele noastre. Nu numai că este cea mai apropiată entitate de atotştiinţă, dar Google poate să sorteze din multitudinea informaţiilor folosindu-se de PageRank, un algoritm de analiză a hiperlegăturilor din internet, organizând astfel datele pentru a deveni accesibile utilizatorilor.

Gresit. De fapt, argumentatia adusa este de-a dreptul puerila. Nu exista nici o institutie sau organizatie care sa poata afirma, in mod argumentat si irefutabil, ca detine TOATE cunostintele umanitatii, din TOATE timpurile. Daca ne referim doar la cultura dacica, din istoria noastra, exista mii de necunoscute. Dar exista popoarele antedeluviene, exista si azi civilizatii neexplorate si necunoscute…

In plus, chiar daca TOATE cunostintele umanitatii din TOATE timpurile istorice ar fi fost indexate si arhivate undeva si s-ar afla la dispozitia Google, trebuie sa ii reamintesc Bisericii lui Google ca nu este altceva decat un banal intermediar. Unul extrem de bun in ceea ce face, dar este doar un INTERMEDIAR care nu face decat sa stocheze informatiile detinute si postate de ALTII in mediul virtual si sa faciliteze accesul tertilor la acele informatii.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, din insasi afirmatia autorului articolului din Adevarul reiese faptul ca Google este oricum, numai “omniscient” nu. Din toate miliardele de pagini web care exista si se modifica ZILNIC, Google a reusit sa indexeze doar 9,5 miliarde. Impresionant, insa nu suficient pentru a putea afirma ca a indexat TOT. Si, mergand pana la absurd, chiar daca ar fi indexat TOT, trebuie sa ia in calcul faptul ca nu TOATE cunostintele umanitatii au fost postate in mediul virtual.

A doua dovadă: Google e omniprezent

“Google este peste tot în acelaşi timp”, continuă sursa citată. Motorul de căutare creat de corporaţia multinaţională din SUA poate fi găsit oriunde pe glob, în acelaşi timp. Miliardele de site-uri indexate sunt originare din toate colţurile planetei. Odată extinderea reţelei Wi-Fi, putem accesa Google din orice loc de pe glob, transformându-se astfel o entitate omniprezentă.

Iarasi, gresit. Google exista DOAR acolo unde exista internet. Daca nu exista internet, Google nu exista. Exista numeroase zone nu doar in regiunile izolate, ci chiar si in tari civilizate, unde nu exista semnal pentru operatorii de comunicatii si in care Google nu este… prezent. Iar daca exista chiar si un singur loc in care Google nu poate fi sau nu este prezent, atunci gigantul Google poate fi numit oricum, insa nu… omniprezent.

A treia dovadă: Google răspunde la rugăciuni

Utilizatorul poate găsi răspunsuri prin simpla introducere a rugăminţii sau a întrebării care îl macină în motorul de căutare. Spre exemplu, navigatorul poate afla rapid informaţii despre tratamente alternative pentru cancer, despre cum îşi poate îmbunătăţi starea de sănătate, despre descoperiri medicale uluitoare sau despre orice altceva care implică o solicitare sau un strigăt de ajutor transpus în lumea virtuală. “Întreabă Google şi el îţi va arăta calea, dar asta e tot ce poate face, căci ulterior depinde doar de tine cum te ajuţi singur”, scrie “The Church of Google”.

Gresit, din nou. In lipsa unei intelegeri adecvate a ceea ce implica raspunsul la rugaciunile credinciosilor, Biserica lui Google considera ca totul se reduce la furnizarea de informatii. Din pacate pentru autorii articolului si pentru promotorii ideii, rugaciunea presupune insa, in mod obligatoriu, ideea de relatie si raportarea omului la dimensiunea transcendentala a existentei. Poate ca un bolnav va gasi pe Google cele mai noi informatii postate pe internet de diversi indivizi sau specialisti, insa Google nu il poate ajuta sa experimenteze in viata lui miraculosul, puterea divina, mangaierea in vremuri de profunda tulburare, puterea de a merge mai departe si de a ramane nelinistit chiar si in vartejul celor mai aprige furtuni. Aceste lucruri le poate oferi doar Dumnezeu.

A patra dovadă: Google este nemuritor

Motorul de căutare are un potenţial nemuritor, algoritmii săi fiind răspândiţi pe nenumărate servere. Dacă unul întâmpină o problemă şi nu mai funcţionează, altul îi va lua locul. Astfel, Google poate trăi, teoretic cel puţin, o veşnicie.

Gresit. Daca toate serverele care sunt raspanditi algoritmii sai ar fi distruse, Google ar inceta sa mai existe. Desigur, este o probabilitate foarte mica ca lucrul acesta sa se intample efectiv, intrucat au fost luate masuri de precautie si exista numeroase sisteme de siguranta insa… atata timp cat este POSIBIL, chiar daca este putin probabil, prin insasi existenta acelei posibilitati se invalideaza pretentia gigantului IT de a fi… nemuritor.

A cincea dovadă: Google este infinit

Google nu are limite. În teorie, internetul se poate dezvolta fără încetare iar motorul de căutare va indexa la infinit această creştere.

O afirmatie indrazneata insa, din pacate (pentru Biserica lui Google, desigur), din nou este gresita. Dezvoltarea Google este direct proportionala cu investitiile in resursele umane (specialistii IT in programare) si in cele materiale ale companiei care il detine. Doar in conditiile in care acestea se pot dezvolta in continuu si pot oferi spatiu de stocare si resursele necesare indexarii si analizarii TUTUROR informatiilor stocate, Google se poate dezvolta la randul sau. Insa, chiar si in zilele noastre, cand gigantul IT este “pe val”, cum se spune, capacitatea lui de analizare a datelor colectate este mult inferioara celei cu care stocheaza pur si simplu pagini web noi. Altfel spus, daca ASTAZI posibilitatile Google sunt LIMITATE si CONDITIONATE de diversi factori externi (furnizori, softuri, IT-isti, platforme, utilitati, legislatie etc.) sau interni (bugete, personal, spatiu etc.), pretentia Google ca ar fi… infinit nu este decat o alta afirmatie ridicola.

A şasea dovadă: Google nu uită niciodată

Motorul de căutare îşi aminteşte tot. Google creează o copie temporară (cache) a oricărei pagini web, pe care o salvează pe serverele sale masive. De fapt, prin “uploadarea” preferinţelor, opiniilor şi gândurilor sale pe internet, utilizatorul va trăi în cache-ul Google, chiar şi după ce moare în viaţa reală, într-un fel de “Viaţa de apoi a Google”.

Gresit. Ba chiar, as putea spune, de-a dreptul hilar. Pentru ca TOATE informatiile si TOATE cunostintele pe care ar trebui sa le arhiveze pentru a deveni OMNISCIENT, cum isi doreste, Google ar avea nevoie de un spatiu de stocare cu adevarat gigantic. Dar, tinand cont de faptul ca nici in prezent nu sunt stocate, arhivate sau analizate TOATE continuturile web, coroborat cu faptul ca acestea se modifica in permanenta, ar fi necesar, pentru indeplinirea acestor deziderate Google, ca gigantul IT sa stocheze TOATE modificarile succesive ale TUTUROR paginilor web, din toate timpurile. Ori, lucrul acesta nu este doar imposibil in momentul de fata, ci si inutil. Intr-adevar, Google retine in cache copii ale foarte multor pagini web. Insa este suficient sa “crape” serverele pe care sunt stocate aceste informatii (posibilitatea, repet, exista, in ciuda faptului ca probabilitatea este extrem de scazuta datorita numeroaselor masuri de protectie a datelor) sau, de asemenea, este suficient ca un IT-ist sa comande stergerea “sigura” a datelor, pentru ca acestea sa fie pierdute. Pentru ca TOATE datele sa ramana si pentru ca Google sa nu uite nimic, niciodata, ar trebui ca TOATE datele sa fie stocate concomitent pe TOATE serverele, iar serverele sa se afle raspandite in TOATA lumea, pentru a preveni atat stergerile accidentale, cat si cele rezultate in urma diverselor catastrofe naturale, razboaie etc. Ori, lucrul acesta este imposibil, cel putin momentan. Iar daca exista posibilitatea, fie ea cat de mica, ca aceste date sa fie sterse, fie si accidental (lucru care s-a intamplat, la un moment dat, pe conturile de gmail), atunci… Google poate uita… de pretentia ca “nu uita niciodata”.

A şaptea dovadă: Google este bineintenţionat

Google nu poate face rău, fiind “omnibenevol”. O parte din filosofia corporaţiei Google Inc. este că organizaţia poate genera profit fără să aducă vreun prejudiciu, iar acţiunile sale sunt bineinteţionate.

Interesanta afirmatia, dar sunt convins de faptul ca numerosi alti giganti de pe piata IT si de comunicatii o considera… gresita. Google poate genera profit, insa prin programele sale open-source a dus la o diminuare considerabila a veniturilor Microsoft, Nokia etc., lideri pe diverse segmente de piata pana la aparitia noului lider. Actiunile sale poate ca or fi fost bine intentionate, insa au dus la diminuarea profitului celorlalti sau chiar la falimentarea altora, care nu si-au mai gasit locul pe piata. De asemenea, au existat procese in care Google a fost acuzat de incalcarea dreptului la intimitate si la viata privata, de exemplu prin publicarea pe internet, in cadrul proiectului Google Earth, a unor fotografii continand date personale sau detalii care tin de intimitatea individului. Ori, in conditiile in care au existat astfel de precedente si, de asemenea, in conditiile in care EXISTA posibilitatea ca, fie si accidental, astfel de lucruri sa se intample, afirmatia ca “Google nu poate face rau, fiind omnibenevol” este gresita per se. Ii respect filosofia de a genera profit fara a aduce vreun prejudiciu si, de asemenea, ii respect disponibilitatea de a retrage de pe internet imaginile si continuturile necorespunzatoare in cel mai scurt timp posibil, dupa ce acestea i-au fost semnalate, insa lucrul acesta nu inseamna altceva decat ca… Google poate face rau si poate aduce prejudicii. Chiar daca se indreapta, adevarul acesta ramane… Ca nu intentioneaza, este o cu totul si cu totul alta poveste. Dar afirmatia ca Google nu poate face rau este gresita.

A opta dovadă: Google este mai căutat decât Dumnezeu

Potrivit Google trends, cuvântul “Google” este mai căutat pe internet decât “Dumnezeu”, “Iisus”, “Allah”, “Buddha”, “Creştinism”, “Islam” sau “Iudaism”, toate adunate la un loc. În timp ce Dumnezeu este considerat o entitate către care muritorii îşi îndreaptă atenţia când au o anumită nemulţumire, Google satisface şi îndeplineşte multe dintre nevoile şi neajunsurile pe care divinitatea supremă nu le poate rezolva. 

Din nou, gresit. Lasand la o parte faptul ca ditamai gigantul IT nu a invatat ca regulile jocului, pentru a fi credibil, presupun raportarea la un studiu sau o cercetare ori la o resursa EXTERNA siesi (sursa citata este… Google trends…), precum si faptul ca Dumnezeu este luat de-a valma cu Allah, Buddha etc., premisele Gooogle sunt gresite. Se presupune ca toate cautarile se fac prin intermediul… internetului, ceea ce este chiar aberant. Bunaoara, utilizand acelasi motor de cautare Google, am aflat ca “54% din populatia Romaniei nu are acces la internet” (sursa). Prin urmare, raportat doar la tara noastra, care este membra UE, nu te miri ce republica bananiera prin care internetul sa fie disponibil doar prin marile hoteluri si prin palatele bogatanilor, doar 46% dintre romani au acces la internet. Dintre acestia, este putin probabil ca TOTI sa fi cautat cuvinte precum cele luate in discutie de gigantul IT. Ori, in aceste conditii, oricine stie putina statistica cunoaste faptul ca discutam despre un procent al populatiei globale NESEMNIFICATIV. Si, ca sa ii pun Bisericii lui Google si bomboana pe coliva, mai adaug, din nou, faptul ca exista multiple alte posibilitati de cautare in afara Internetului. Si, de asemenea, faptul ca ar trebui luate in calcul si perioadele – extrem de mari, dealtfel (vorbim despre milenii, despre ere intregi) in care Google nu a existat. Daca punem cap la cap toate cautarile oamenilor din toate timpurile si prin toate modalitatile posibile, atunci Google nu poate decat sa isi puna cenusa in cap si sa se rusineze de afirmatia de-a dreptul penibila pe care a facut-o, conform careia… Google ar fi mai cautat decat Dumnezeu. Gresit, aberant, jenant.

A noua dovadă: Google chiar există

Sunt nenumărate dovezi că Google chiar există. De altfel, avem mai multe probe privind Google ca realitate decât pentru orice altă entitate divină venerată în prezent. “Dacă a vedea înseamnă a crede, o vizită pe www.google.com (.ro, .hu, .it, .fr, etc ) este suficientă şi nu necesită niciun pic de credinţă”, încheie “The Church of Google”.

Toată lumea îl ştie pe Google (Regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii)

Din nou, gresit. Desi are pretentia de a fi omniscient (pretentie pe care am “demolat-o” deja), se pare ca Google nu a invatat sa analizeze corect datele pe care le arhiveaza. Altminteri, ar fi stiut ca, pentru crestinism, religia cu cei mai multi credinciosi (in Dumnezeu, cu care se “masoara” Biserica lui Google), cartea de capatai a acestei grupari confesionale este Biblia. Ori, Biblia defineste in mod evident credinta. Pe care, apropo, nu o echivaleaza cu “a vedea”, ci dimpotriva, o considera oarecum opozabila vizibilului, palpabilului. “Credinta este o puternica incredintare in lucrurile care nu se vad” (conform Epistolei catre Evrei, cap. 11, din Noul Testament). Dealtfel, Biserica lui Google se autocontrazice raportandu-se la credinta in Dumnezeu si spunand ca, spre deosebire de aceasta din urma, o vizita pe site-urile companiei nu necesita nici un fel de… credinta…

In plus, daca ar fi sa discutam despre “dovezile” existentei lui Dumnezeu versus dovezile existentei lui… Google, si daca dovezile existentei lui Google sunt site-urile si serverele pe care le-a creat, atunci cu atat mai numeroase sunt dovezile existentei lui Dumnezeu, despre care Biblia afirma ca a creat TOT universul, si Pamantul, si Omul si, implicit, in urma acestei Creatii s-au nascut si “creatorii” companiei Google.

Iar daca Biserica lui Google tine neaparat sa se ia in discutie notorietatea companiei versus notorietatea lui Dumnezeu, idee care razbate dincolo de afirmatia “toata lumea il stie pe Google”, atunci iarasi ma tem ca va trebui sa spun ca este o idee gresita si o afirmatie falsa. Poate ca Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii cunoaste numele companiei, insa exista o capitala europeana cu un primar al unuia dintre cele sase sectoare ale sale care a auzit, la randul sau, ceva despre un motor de cautare, insa nu ii stia numele exact… O fi Goagal? Gagal? Cum? Gugal?… Lasand gluma la o parte, notorietatea Google este de netagaduit, insa este de-a dreptul aberant sa se afirme ca ar fi mai mare decat notorietatea lui Dumnezeu, in conditiile in care fiinta umana este un homo religiosus, nu un homo… google-osus…

Ce-mi mai ramane de facut, dupa ce am daramat pseudo-argumentele Bisericii lui Google? Desigur, sa mai pun cateva paie pe foc… si sa parlesc “purcelul”, inainte de a-i manca soriciul…

1. A fost un timp cand… Google nu a fost. In urma cu o suta de ani, Google nu exista. Compania a luat fiinta intr-un garaj, in urma initiativei unor studenti destepti. Dumnezeu exista inainte de Google. Mai mult decat atat, El exista si acum 2000 de ani, si acum 5000 de ani, si acum 7000 de ani. De fapt, El exista inainte ca Timpul sa existe.

2. Google a fost creat, Dumnezeu este Creatorul a tot ceea ce exista.

3. Pentru a exista, Google are nevoie de sustinerea altora. Are nevoie de sateliti, de servere, de specialisti IT, de avocati, economisti, dezvoltatori, specialisti in Copyright… Intr-un cuvant, Google este sustinut si depinde de existenta altora. Dumnezeu, in schimb, este nu doar Creatorul, ci si Sustinatorul a tot ceea ce exista. El a creat tot ceea ce exista, incepand cu Universul si terminand cu Omul (din care descind inclusiv creatorii Google). Dumnezeu, in schimb, este nu doar Creatorul, ci si Sustinatorul a tot ce exista.

Un simplu experiment ar trebui sa fie de ajuns pentru a sustine aceasta afirmatie. Taiati curentul si opriti-i generatoarele de avarie si Google va deveni… istorie.

4. Google se supune legislatiei SUA si a tarilor in care functioneaza. Dumnezeu este Suveranul absolut, Stapanul Universului, Cel care a creat inclusiv legile fizicii. Si, ca sa ii faca parca in ciuda celui care a putut debita asemenea idei, exista numeroase legi nationale si internationale, precum si principii de drept, care sunt inspirate din… Biblie. Biblie pe care crestinii o considera Cuvantul lui Dumnezeu, inspirata de Dumnezeu. Implicit, avand in vedere faptul ca Google se supune legislatiei nationale si internationale, care la randul sau contine si invataturi biblice, presupune faptul ca Google, cel putin in acele domenii, se supune… lui Dumnezeu. Auch… Da, stiu, asta poate fi dureros pentru cineva care se considera superior lui Dumnezeu… Pentru ca, da, aveti dreptate, cum poate cineva care se supune altcuiva MACAR in anumite privinte sa afirme ca i-ar putea fi superior celui de care asculta, cel putin formal?

Ma opresc aici, pentru moment. Nu de alta, dar vreau sa ii las Bisericii lui Google timp suficient sa caute printre articolele si paginile web indexate cel mai apropiat supermarket… De acolo sa isi cumpere niste servetele… ca sa-si stearga lacrimile… So… cry, Google, cry… It’s healthy sometimes… 

Rate this:

Poate ca unii dintre dumneavoastra, vazand insiruirea “pensionarii, salariatii si bugetarii”, veti considera ca sintagma “salariatii si bugetarii” este redundanta. Va impartasesc opinia, insa constat din ce in ce mai des faptul ca, la nivel declarativ, clasa politica, ea insasi bugetara, considera ca exista doua tipuri de oameni in campul muncii: cei care lucreaza, efectiv, care duc tot greul economiei, care sustin din contributiile lor si cu sudoarea fruntii lor pensionarii, asistatii social, singurii care merita aplaudati si elogiati, carora li se datoreaza bunul mers al tarii; cea de-a doua categorie este atat de blamata, incat aproape ca mi-e rusine sa ii pronunt denumirea generica: bugetarii. Acestia din urma, desi muncesc, desi cotizeaza, desi isi platesc toate impozitele, taxele si contributiile, sunt considerati un fel de paraziti ai Sistemului. Sistem care, repet, ar fi sustinut exclusiv de munca si sudoarea salariatilor din Privat. Care privat, intre noi fie vorba, nu se da in laturi sa ii treaca salariatului (stiti de-acum, a acelui salariat care il tine in spate nu doar pe pensionar, somer, asistat social, ci si pe bugetarul care, precum o lipitoare, nu stie sa faca altceva decat sa “suga” resursele financiare si materiale de la Buget) in cartea de munca un salariu echivalent cu MINIMUL pe economie, iar “in mana”, adica “la negru”, suficienti bani cat sa-l pastreze cu zambetul pe buze si dornic sa munceasca inclusiv sambata si duminica, daca este cazul. Care privat, de asemenea, nu se da in laturi sa declare falimentul uneia dintre firmele pe care le detine doar pentru a scapa de datoriile neplatite, sa isi deschida ulterior o alta la care sa isi mute angajatii si bunurile si sa o ia de la inceput cu datoriile. Datorii pe care, evident, le va lasa tot neplatite. In fine, care privat nu se da in laturi sa ceara preturi duble sau chiar triple de la Stat, atunci cand face afaceri cu Statul si participa la licitatii sau la cererile de oferta.

Buuuuun. Sa revenim deci la bugetari. Nimeni nu intelege de ce se tot plang, in conditiile in care toata presa vuieste ca ar avea salariile ca in privat. De ce sunt spagari, de ce nu iti zambesc atunci cand le trantesti in fata ca “ii tii pe banii tai” (voi reveni asupra acestei afirmatii… merita glosat mai mult!), de ce taraganeaza lucrurile si se inconjoara de hartii. Da, exista statistici care arata ca salariile “la Stat” sunt similare, ba chiar putin mai mari decat “in privat”. Diferenta este ca “la Stat” se platesc toate darile, toate contributiile, in vreme ce in privat se eludeaza legea ori de cate ori exista prilejul si posibilitatea. Poate ca nu peste tot, dar in marea majoritate a firmelor “de buzunar” (si care constituie “grosul” acelei entitati colective pe care o numim generic “Privat”). Desigur, in cazul multinationalelor discutia este alta. Insa si in cazul majoritatii bugetarilor discutia este alta decat varianta romantata si idealizata care este prezentata de oile cu sorici din politicul romanesc. Si intre angajatii bugetari exista privilegiati ai sortii, care ridica lunar sume la care “prostimea” nu poate nici sa viseze ca va ajunge intr-un an calendaristic. Si in sistemul bugetar exista soferi sau personal de curatenie care sunt platiti mai bine decat sunt platiti, in alte institutii, persoane cu functii de raspundere. Daca ar arata cu degetul DOAR catre ei, poate ca nu ar fi nimic de spus. Ci doar de lasat capul in jos, de rosit in obraji si de luat masuri. Insa, din pacate, declaratii precum cea a Presedintelui Romaniei care, ca de obicei, ii pune pe toti pe picior de egalitate (uitand ca domnia sa este, la randu-i, bugetar!) nu fac decat sa alimenteze, pe de o parte, resentimente (venite deopotriva din partea “privatilor”, cat si a celor care fac parte din “prostimea” bugetara) si, pe de alta parte, critici si suspiciuni in ceea ce priveste realismul si onestitatea intentiilor sale de a redresa natiunea in fruntea careia, vremelnic,  se afla.

Romania nu mai poate sta mult cu 4,9 milioane de pensionari si 4,2 milioane de salariati, din care 1,2 milioane angajati la stat, traind tot din ce produc cei 3 milioane, a declarat luni presedintele Traian Basescu, relateaza Agerpres. Seful statului a facut aceste afirmatii la Rosia Montana, in judetul Alba, unde a mers pentru a se informa despre proiectul minier din zona.

Intrebat de jurnalisti daca proiectul minier de la Rosia Montana poate reprezenta o salvare pentru tara, Basescu a raspuns: “Acest proiect singur nu poate salva Romania. Romania nu e in situatia in care sa fie salvata, dar trebuie sa privim cu realism la situatia pe care o avem in capacitatea Romaniei de a face plati de pensii, de salarii, cheltuieli sociale si este clar ca nu vom putea continua la nesfarsit sa imprumutam bani ca sa platim pensiile. Si aici, nu as vrea sa speculati ca am venit la Rosia Montana sa vorbesc de pensionari, dar e o realitate a bugetului nostru. E greu, foarte greu, sa tii cu 4,2 milioane de oameni angajati, care platesc CAS, 4,9 milioane de pensionari. De asta imprumutam si anul acesta, si la anul vom imprumuta alte 3,6 miliarde, pentru ca nu creste consistent numarul de salariati”.  Hotnews.ro, 29 august 2011

Mesajul presedintelui este cat se poate de simplu (lasand la o parte implicarea intr-o mega-afacere a unui Privat cu Statul): Romania se imprumuta. De ce se imprumuta? Pentru a-i plati pe pensionari, pe de o parte, si pe bugetari, pe de alta parte. Cine este de vina pentru toata situatia creata? Este simplu: VOI. Voi toti, cei care nu sunteti de acord cu Mine, cu politica pe care o promovez, cu proiectele in care ma implic indiferent daca este ok sau nu din punctul de vedere al functiei in care am fost investit de voi.

De ce am o problema cu aceste afirmatii? Nu doar din pricina argumentelor pe care deja le-am expus, ci si pentru ca, in definitiv, daca s-a ajuns in situatia in care astazi Statul Roman sa fie nevoit sa se imprumute pentru a-si putea plati OBLIGATIILE, aceasta este din pricina clasei politice care a votat legi si ordonante strambe, nu din pricina NOASTRA, stimate Domnule Presedinte. Este din pricina clasei politice care a permis, printr-un sistem legislativ stramb, ca zeci de mii de barbati sa se pensioneze la patruzeci si ceva de ani, pe motiv ca au fost militari si ca nu mai fac fata cerintelor fizice. In loc sa ii treaca la o munca de birou, sa faca “hartogaria” pe care o face nu stiu ce nepot al nu stiu cui, cei din clasa politica au inchis ochii si i-au dat drumul la pensie, desi avea doar 40, 42, 45 de ani si o putere de munca pe care a ales ulterior sa si-o demonstreze angajandu-se din nou. Este din pricina clasei politice care a dat legi si hotarari valabile doar o zi, sau cateva zile, sau cateva luni, doar pentru ca atunci trebuia sa se pensioneze nu stiu ce var, fin, frate sau cumnat de-al lor. Este din vina clasei politice care nu a fost capabil sa pastreze in tara forta de munca pe care o valorifica acum strainii. Da, pe acei salariati despre care aceeasi clasa politica spunea ca sunt neperformanti, ca nu sunt muncitori, ca trag chiulul si ca au pretentii prea mari.

Si, in ultima instanta, este si vina Dumneavoastra, domnule Presedinte. Pentru ca Dumneavoastra ati promulgat acele legi si hotarari, in loc sa le retrimiteti spre analiza si modificari fie Parlamentului, fie Guvernului, conform atributiilor care va revin, in calitate de intaiul statator al celor 1,2 milioane de bugetari ai natiunii.

Desi, daca ma gandesc mai bine, lucrurile sunt chiar mai simple. Dumneavoastra aveti dreptate cand indreptati degetul spre NOI. NOI suntem de vina, in ultima instanta. Pentru ca, fara NOI, nimic nu ar fi functionat. Fara pensionarii care au muncit o viata, nu am fi avut nimic cladit in ziua in care ne-am angajat. Fara domeniul privat, nu am fi avut nevoie de serviciile publice pe care sa le platim din banii nostri, ai tuturor. Fara salariatii bugetari nu am fi avut serviciile cu pricina, nu ar putea fi asigurata ordinea publica, sanatatea, asistenta sociala, invatamantul, cultura etc. Iar fara votul NOSTRU, al tuturor, nu am fi avut acea clasa politica care (nu va obositi sa imi semnalati cacofonia, in cazul de fata este voita si meritata) a votat legile strambe ale caror ponoase le tragem cu totii astazi.

Da, sunt dezamagit. Sunt mahnit pana peste poate. Dar nu voi pleca din tara. Ma incapatanez sa raman aici, soptindu-i tarisoarei mele precum Lapusneanu odinioara: daca tu imi transmiti ca nu ma vrei, prin toate demersurile si actiunile Politicului, eu te vreau. INCA te mai vreau. Nu am renuntat. Dar am invatat din greseli. Am invatat ca nu este ok sa fiu nevoit la infinit sa aleg, pe buletinul de vot, intre Necuratul si fiu-sau ori tatane-sau. Si am invatat ca, daca norii si negura nu sunt vesnice, nici samavolnicia, nevolnicia si nevrednicia celor cocotati in functii vor trebui la un moment dat sa faca loc competentei autentice si profesionalismului. Sper sa nu fiu niciodata atat de deznadajduit incat sa incetez sa mai sper si sa mai cred ca aceste deziderate (care acum par de-a dreptul utopice) se vor putea infaptui si aici. Pentru ca, daca o voi face, atunci ma voi declara definitiv invins si voi emigra, la randul meu, fara a ma mai uita inapoi. Si, precum trimisii Mantuitorului de altadata, imi voi scutura pana si praful de pe incaltari. Doamne, fereste-ne! Si Doamne-ajuta la mai bine!

 

 

Rate this:

Ideea i-a apartinut socrului meu, trebuie sa recunosc. Desi imi place sa petrec timp in bucatarie si sa improvizez diverse, sa ma “joc” cu aromele, cu plantele, cu condimentele, sa experimentez, desi sunt un gurmand declarat, marturisesc faptul ca am stat departe de melci. Din prejudecata, poate. Sau poate din pricina senzatiei extrem de ciudate pe care o ai atunci cand vezi un melc trecand prin gradina, lasand in urma lui o dara cu aspect mucilaginos…

In fine, mai in gluma, mai in serios, am zis ca merita incercat experimentul. Asa ca Nentu’ m-a procopsit cu aproximativ un kilogram de melci “proaspeti”, pe care voia sa ii pregatim chiar atunci. Fiind o noutate pentru mine, m-am apucat sa cercetez… Si da-i, si lupta, si cauta pe internet retete si patanii ale diversilor, patrunzand timid intr-un taram al impatimitilor culinar, printre fanii uneia dintre cele mai ciudate tipuri de carne pe care mi-a fost dat sa o gust vreodata. Am citit zeci de retete, de modalitati de preparare, pana cand mi-am facut o idee cam ce anume m-ar tenta.

Dupa care am purces… Eiiiii, de aici insa au inceput marile surprize. Pot spune insa cu mana pe inima ca, daca mancarea in sine a iesit delicioasa, procesul tehnologic a fost de-a dreptul infiorator. Si veti vedea imediat de ce…

Pentru a putea fi buni de consumat intr-o perioada in care acestia nu hiberneaza, ei trebuiesc lasati intai, timp de cincisprezece zile, intr-un loc racoros si la intuneric, pentru a-si curata bine sistemul digestiv. Este un proces care nu trebuie neglijat… Cele cateva zeci de exemplare pe care le-am gatit au reusit sa ma surprinda din acest punct de vedere: in doar doua zile, cutia in care fusesera pusi avea un strat de peste un centimetru de… ma intelegeti… tot felul de lucruri pe care, credeti-ma pe cuvant, in nici un caz nu le-ati dori in farfurie…

Spalati periodic in acest interval, cu muuuuuuulta apa rece, si cu ochii pe calendar, sa vad cand s-a implinit termenul. Cincisprezece zile scria in multe dintre retetele pe care le-am citit, saptesprezece zile i-am lasat eu…

Marea inspiratie a fost aceea ca m-am apucat sa-i pregatesc, simtindu-ma precum Da Vinci pe cand picta Capela Sixtina, intr-o zi in care puteam petrece muuuulte ore in acest proces. Motivul? De-abia de-acum incolo avea sa inceapa adevarata provocare…

Melcii se spala din nou cu multa apa rece, pentru a scapa de un strat de mucus care pare in acele clipe de neindepartat… Apoi se adauga in apa rece sare si otet. Sfaraiturile te fac sa te simti precum legendarul Merlin cand prepara te miri ce potiune, dar continui sperand ca vei scapa in sfarsit de balele consistente, atat de consistente incat ai senzatia ca nici un buldog din lume, nici un Saint Bernard, nici chiar daca ar fi fost raciti cobza, nu ar putea elibera o cantitate care sa rivalizeze macar cu ceea ce s-au dovedit a fi capabili sa produca niste… melci. Da, niste simpli melci…

Se lasa o perioada de timp (scria o jumatate de ora dar eu, in disperare de cauza, i-am lasat o ora…), dupa care reincepe calvarul… Se iau la spalat, cu apa rece, cochilie cu cochilie, din nou si din nou, pana cand reusesti sa scapi de mucusul cu pricina… Fireste ca reactiile extreme cer masuri extreme… Asa ca am repetat experimentul cu apa, sarea si otetul… De data aceasta nu m-am mai simtit precum Merlin ci, probabil, precum vreo “Ciresica” autohtona, intrucat, in lipsa unui sfarait autentic, l-am imitat eu, pentru efectul auditiv si pentru a-mi da curaj sa merg mai departe…

In fine, ca sa o mai scurtez putin, dupa ce i-am spalat din nou si din nou in apa rece, cochilie cu cochilie, dupa ce mi s-a infundat chiuveta de vreo trei ori de la mucusul lor, dupa aproape o jumatate de sticla de solutie de desfundat turnata in scurgere pentru a-mi usura procesul tehnologic, am reusit sa ies invingator in lupta cu… mucii. Perseverenta si curajul aproape nebunesc au invins in cele din urma, astfel incat am putut trece la etapa urmatoare, care a presupus fierberea lor in cochilie, timp de o jumatate de ora, pentru a putea separa carnea de cochilie si pentru a le putea indeparta partea de măţăraie, sistemul digestiv pe care (stiu, iarasi imi vor spune cunoscatorii, am prejudecati) chiar nu l-as fi putut consuma.

Dupa fierbere, se scot foarte usor din cochilie cu ajutorul unei furculite ori al unui varf de cutit, iar partea inchisa la culoare se curata lejer. Dar la faza aceasta eu eram deja cu ficatul, fierea, cu stomacul in pioneze, asa ca a preluat socrul meu…

Odata finalizata si aceasta etapa, carnea se spala din nou si, in sfarsit, arata comestibil. Unii recomanda sa pastrati cochiliile, care se umplu din nou cu carne si umplutura, pentru a se servi ulterior in felul acesta; e mai de efect, zic ei… Dupa ce m-am luptat cu balele toata ziua, am vrut sa nu mai vad nimic care sa-mi aminteasca de vreo cochilie, asa ca le-am dus direct la tomberon…

Am stat putin sa imi mai revin, dupa care am dat iama printre verdeturi – mi-am luat niste busuioc, niste patrunjel, mult usturoi (inclusiv usturoi verde), putina ceapa verde, plus tot felul de verdeturi uscate din rastel (cele cumparate de sotia mea pentru cu totul si cu totul alte mancaruri) – aici chiar nu mai stiu ce am pus; am desfacut capac cu capac si am adaugat in diverse cantitati ce mi s-a parut ca ar putea completa paleta de arome astfel incat cerul gurii sa-mi fie bombardat ca intr-un adevarat festival gustativ.

Melcii i-am calit in unt cu putin ulei, dupa care i-am scos si am pregatit sosul; verdeturile, mirodenii la greu, un sos de curry thailandez gata preparat, vin alb, putina lamaie stoarsa, coaja de lamaie rasa foarte fin, apa… am adaugat din nou melcii… si am asteptat sa scada. Cand au fost aproape gata am mai adaugat putin busuioc proaspat, un praf de boia iute, piper…

Au iesit exceptionali! Va spun sincer, este un fel de mancare pe care, daca-l incercati si, fireste, daca nu va displac total genul acesta de carnuri (ca gust si consistenta, mi s-au parut a fi undeva intre carnea de sepie si cea de caracatita) il veti aprecia cu siguranta. Este de o finete si de un rafinament incontestabil, si pot intelege pe deplin pretul extrem de piperat pe care il are prin marile restaurante o portie de melci. Jos palaria, in mod categoric, insa eu unul va spun ca este putin probabil sa mai pregatesc asa ceva foarte curand… Si asta, dupa cum ati inteles, datorita intregului proces tehnologic… Iar de la restaurant, din acelasi motiv, nu stiu daca as avea incredere sa mananc… Nu de alta, dar nu stiu cat de mult au avut rabdarea si bunavointa sa se lupte cu inamicul numarul unu din intreaga ecuatie… Nu mai pronunt cuvantul, dar stiti voi la ce ma refer… la veriga lipsa dintre melci si Saint-Bernarzi…

Rate this:

La vremea cand m-am apucat sa studiez problematica suicidului, constatam ca, desi nu era un domeniu foarte explorat, existau totusi o serie intreaga de studii si cercetari cat se poate de serioase in domeniu. Cu toate acestea, extrem de putine lucrari amintesc despre asa-numita “sinucidere lenta”, o forma mascata atat de bine, incat victimele sale sa nici nu aiba habar de faptul ca se regasesc acolo.

La ce se refera sinuciderea lenta? Pe scurt, la toate acele comportamente si actiuni care, pe termen lung, pun in pericol viata si siguranta celui care le infaptuieste; iar aici intra o gama extrem de larga de lucruri, de la blamatul fumat sau consum excesiv de alcool si pana la autoextenuare, privarea de somn, de hrana, de apa si, de ce nu, la lipsa dorintei de a face acele lucruri despre care stii ca sunt sanatoase pentru organismul tau.

Obisnuim sa ii privim in mod ciudat pe cei care aleg sa isi puna streangul de gat, sa dea peste cap un pumn de pastile, sa isi inece amarul in alcool sau sa isi inabuse nervii in fum de tigara. Motivul? Nu este ok, din nici un punct de vedere, pentru ca finalitatea acestor lucruri o reprezinta suprimarea vietii. Cu toate acestea, avem nepermis de multa ingaduinta fata de cei care se indoapa in nestire, chiar daca si obezitatea este o boala si, din pacate, face din ce in ce mai multe victime…

Uneori ma intreb daca nu cumva o forma deosebit de ticaloasa a acestei sinucideri lente este si cea interioara, spirituala. Ea poate imbraca forme extrem de perverse si, daca la cea care tine de exterior manifestarile sunt vizibile cel putin uneori (il vezi pe individ ca fumeaza, ca se imbata regulat, ca se drogheaza, ca se priveaza de odihna sau de lucrurile care sustin viata, ca abuzeaza de alimente despre care stie ca i-ar face rau), cea interioara este cu atat mai periculoasa cu cat semnele si semnalele de alarma potentiale sunt aproape imposibil de detectat. Iar partea cea mai trista este aceea ca ea ii poate afecta deopotriva pe tineri si pe batrani, pe intelectuali si pe analfabeti, pe crestinii practicanti si pe indiferenti. O dezamagire in dragoste, un insucces scolar sau profesional, probleme financiare nerezolvate, caderea in pacat (o mare problema pentru crestinii practicanti), toate acestea ajung sa il macine pe individ in interior, asa cum rugina mananca tabla unei masini pe sub vopseaua care, la exterior, inca straluceste frumos, pana in momentul in care cineva se propteste in ea si constata dezastrul. Cel mai cumplit este insa faptul ca, de multe ori, suferinta interioara are cauze atat de adanci si de dramatice, incat cu anevoie respectivul poate gasi curajul de a vorbi cu cineva, avand convingerea nu doar ca va fi ascultat activ si empatic, ci si ca nu va fi judecat, marginalizat sau chiar exclus din biserica.

Si, pentru ca Biserica se poate confrunta la randul sau, asa cum am aratat, cu aceasta problema, manifestand o lipsa de tact mai pronuntata decat mediul laic, imi limitez, momentan, reflectia la acest spatiu social si comunitar. De multe ori, pornirile interioare autoagresive izvorasc din imensa lupta interioara a celor care, odata crestinati, nu au reusit sa ramana pe calea cea dreapta si, din diverse motive, s-au abatut de la ea. Cu siguranta, Diavolul si-a atins scopul in ceea ce-i priveste pe membrii cazuti in pacat, iar Biserica isi demonstreaza nu atat neputinta, cat stangacia in a aborda o astfel de problema insuficient cunoscuta. Pacatul este deja infaptuit, dar pacatosul incepe sa se dezmeticeasca treptat si sa realizeze gravitatea propriilor actiuni. Ce este de facut? Standardele comunitatilor de credinta sunt atat de ridicate, cel putin declarativ, iar setea de sange a “fratilor” (despre care am scris la un moment dat aici), care nu rateaza nici un prilej pentru a-ti arata ca nu te ridici la valoarea lor, ca sfintenia lor nu se compara in nici un caz cu pacatosenia ta – toate acestea reprezinta oprelisti clare in fata unei abordari deschise a problemei. Asa ca respectivul nu poate vorbi si decide sa incerce sa isi rezolve problema de unul singur, fara a realiza ca, uneori “schiopateaza” sufleteste si duhovniceste atat de tare incat de-abia se poata tara, nicidecum inainta pe propriile “picioare”. Acesta este momentul in care incep sa apara regretele, remuscarile, gandul la tot ceea ce a facut, vinovatia, sentimentul ca orice ar face tot nu va putea schimba trecutul, care ramane acolo precum o cicatrice urata ce-i va marca existenta pentru tot restul vietii… si individul incepe sa moara, incet-incet, in interiorul sau. Poate ca, macar teoretic, el cunoaste faptul ca iertarea si harul lui Dumnezeu pot acoperi ORICE insa, odata ajuns in punctul acesta, imaginea de sine ii este intr-atat de afectata incat, desi poate accepta la nivel teoretic realitatea spirituala a acestor lucruri, insa practic isi declara neputinta in a le aplica propriei sale persoane. Altfel spus, desi le considera realitati puternice pentru altii care s-au aflat poate in situatii similare INAINTE, in cazul sau le percepe ca pe niste simple VORBE. Ca pe un remediu placebo. Tot ceea ce poate vedea este propria realitate, gravitatea trecutului sau, ABATEREA, locul unde ar fi trebuit sa fie si cel in care se afla de fapt. Si oricat de mult s-ar stradui, nu reuseste sa se ierte si sa mearga mai departe. Ba, mai mult, el insusi NU VREA sa se ierte, considerand, in ultima instanta, ca nu merita acea iertare.

Aceasta este ceea ce, in opinia mea, ar echivala, in paradigma spirituala, interioara, sinuciderii lente din domeniul pur fiziologic, material. In aceeasi masura in care tutunul, alcoolul in exces, drogurile, privarea sistematica de odihna etc. duc la moartea fizica a individului (motiv pentru care se admite existenta unei sinucideri lente), neiertarea, refuzul de a merge mai departe, incapatanarea de a ramane tributari unui trecut nu tocmai onorabil – toate aceste lucruri pot duce la moarte. Si, din pacate, in cazul acesta nu vorbim doar despre o moarte interioara, desi aceasta este chiar mai grava decat cea fizica, ci pot fi asociate si cu comportamente ori actiuni nocive care sa-i satisfaca individului setea de auto-pedepsire, dorinta de a-si ispasi intr-un fel sau altul greselile trecutului, dispretul fata de propriu-i organism s.a.m.d. Iar rezultatul este, si in acest caz, sinuciderea (mai mult sau mai putin) lenta.

Si totusi… Ce poate fi facut? Sau poate fi facut ceva?

Mi-ar placea ca raspunsul sa fie unul simplu. Din pacate insa, in acest domeniu se lucreaza cu “materialul clientului”. Exista acea dependenta stricta de CE, CAT, CUM, in ce masura acesta chiar vrea ori este dispus sa se implice in propriul sau proces de vindecare. Desigur, ascultarea activa, disponibilitatea de a fi acolo, refuzul de a judeca faptele sale, oricat de odioase ar fi, dorinta de a-i fi alaturi acelei persoane care chiar are nevoie de tot ajutorul disponibil, rugaciunea, promisiunile si asigurarile pe care le gasim pe paginile Sfintelor Scripturi – toate acestea sunt extrem de utile. In opinia mea insa, solutia cea mai eficienta este… moartea. Insa, in mod categoric, nu in maniera in care este aceasta perceputa de cei aflati intr-o asemenea situatie, ci in acea perspectiva nou-testamentara despre care vorbeste Apostolul Pavel in Epistola catre Romani (cap. 6):

“Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
(…) Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Putem vorbi deci despre un moment in care spunem “STOP, pana aici”, un moment in care setea noastra de auto-pedepsire, de dreptate, este satisfacuta, intrucat, conform perceptiei crestine, murim fata de trecutul nostru, si inviem ca niste fapturi noi, al caror trecut a fost curatit prin HARUL lui Dumnezeu.

Nu exista nici o garantie ca TRECUTUL tau nu va mai reveni, ca nu vor mai exista tentative de reamintire, de a te demoraliza, de a te da inapoi, de a te privi din nou ciudat si de a te considera o faptura nevrednica, mizerabila. Atunci cand se intampla, aminteste-ti insa ca acea persoana A MURIT, impreuna cu Christos. Cea care traieste acum este una care a fost iertata in urma acelui eveniment, care a inviat alaturi de Christos si care traieste O VIATA NOUA alaturi de El. Prin urmare, nu mai esti singur, asa ca nu incerca sa mai gasesti rezolvari de unul singur! Harul lui Dumnezeu – asa se numeste acel element care detine incredibila capacitate de a oferi iertare, puterea de a merge mai departe si de a trai o viata noua – ei bine, harul lui Dumnezeu nu este limitat nici in timp, nici in spatiu si nici in puterea de a schimba lucrurile in bine. Prin har, Dumnezeu poate transforma un trecut rusinos, groaznic, odios, intr-o viata frumoasa, demna, care sa emane mireasma divina chiar si intr-un univers fetid.

Poate ca nu va fi mereu soare, poate ca nu vei avea mereu zambetul pe buze, poate ca nu vei dormi bine in fiecare noapte nici din acest moment inainte. Trebuie sa stii insa ca, odata ce te-ai hotarat sa-i accepti HARUL si IERTAREA (care, apropo, sunt DISPONIBILE si pentru crestinii cu “state” vechi care, din nebagare de seama ori imbatati de adierea de libertate, au “gustat” din “fructul oprit”, experimentand apoi gustul amar al infrangerii, regretelor si remuscarilor), Trecutul este TRECUT. El nu mai poate fi schimbat, intr-adevar, insa poate fi IERTAT. Daca nu mai poti face insa nimic in privinta Trecutului tau, poti face MULTE in privinta Prezentului si a Viitorului. Invata din trecut! Chiar daca este iertat, nu uita acele lucruri care te-au impins inspre cadere, si antreneaza-te, invata sa lupti cu armele disciplinelor spirituale, singurele in masura a te ajuta in acest razboi extrem de dur. Roaga-te, posteste, citeste, mergi la biserica, nu abandona! Ai nevoie sa inveti sa spui “nu”, sa iti tii instinctele si pornirile in stapanire, ai nevoie sa lupti, sa strangi din dinti, sa mergi inainte, avand in minte, pe de o parte, trecutul tau iertat si, pe de alta parte, viitorul promisiunilor lui Dumnezeu, de care vor avea parte toti cei care nu vor abandona aceasta lupta!

Curaj deci! Ridica-te, scutura-te de praf, sterge-ti lacrimile, primeste iertarea pe care, DA, El ti-o ofera DIN NOU, si mergi inainte!

“Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:11-14).

Rate this:

Au aparut, asa cum era firesc, o serie intreaga de afise, bannere, panotaje avand ca tema referendumul. Nici unul dintre cele pe care le-am vazut nu au fost insa impartiale, avand drept scop informarea CORECTA a bucuresteanului, ci mai mult decat partinitoare - manipulatorii.

Dealtfel, daca stau bine sa ma gandesc, intrebarile insele - cele alese pentru chestionarea bucurestenilor - sunt cu directie. La o adica, de ce sa se piarda vremea cu oferirea de explicatii corecte si coerente, pentru ca Miticii sa poata alege in cunostinta de cauza, cand insusi presedintele Romaniei a spus pe post ca bucuresteanul obisnuit habar nu are ce se afla in spatele acestui sistem administrativ si ca singurul in masura sa ia astfel de decizii este Parlamentul? Bine-bine, s-ar putea afirma, poate ca am putea trece peste asta si poate ca, intr-adevar, indiferent de rezultatele Referendumului, tot Parlamentul este cel care decide, referendumul avand doar un caracter consultativ si atat, insa, in cazul acesta, ce rost mai are aceasta risipa de bani publici care se va cheltui cu organizarea evenimentului din 26 iunie? Adica, daca tot nu ne intereseaza opinia bucuresteanului in slujba caruia pretindem ca ne-am afla, ci vrem doar sa-l manipulam pentru a pune stampiluta unde vrem noi, atunci de ce toata aceasta mascarada ce se vrea a mima o democratie functionala si un stat de drept?

Pentru a-mi justifica punctul de vedere, voi face apel la trei dintre elementele care mi-au sarit in ochi, pana in acest moment, in organizarea referendumului si in campania aferenta.

Primul dintre acestea este reprezentat, cu siguranta, de intrebarile propuse:

1. Va doriti o capitala cu 7 administratii controlate de 217 consilieri alesi pe liste de partid?

2. Va doriti ca si consilierii generali sa fie alesi uninominal, asemeni primarilor de sector?

Raspunsul la prima intrebare este in mod clar indus, fara nici un fel de dubiu. Nu exista nici un fel de indoiala cu privire la pozitia celor care au alcatuit si au votat apoi intrebarile, fapt care contravine in mod evident regulilor oricarei metodologii sociologice de sondare ori de chestionare a opiniei publice. Pentru o abordare corecta, intrebarea (si abordarea in sine) ar trebui sa fie cat mai impartiala cu putinta. Ori, se pare ca inca nu avem nici maturitatea politica, nici disponibilitatea de a ne respecta intr-atat de mult incat sa facem lucrul acesta.

Cat despre cea de-a doua intrebare, ea presupune iarasi, in mod implicit, faptul ca raspunsul la prima va merge intr-o anumita directie.

Al doilea element care mi-a atras atentia in campanie este cel al afiselor, bannerelor si panourilor uneia dintre partile implicate. In acestea sunt infatisate fie ambuteiaje rutiere, fie masini parcate alandala, fie haite de caini, iar bucuresteanului ii este transmis mesajul ”nu schimbam nimic, totul e perfect”. Ce se intelege de aici? Desigur, faptul ca primariile de sector s-ar face vinovate de ambuteiaje, de nesimtirea soferilor care parcheaza aiurea si blocheaza strazi intregi, de faptul ca haitele de caini umbla libere si nestingherite prin Bucuresti. Ori, lucrul acesta este nu doar neadevarat, ci chiar malitios si manipulatoriu. Nu primariile de sector au atributii cu privire la traficul rutier. Mai mult decat atat, pe strazile principale, pe care circula mijloacele RATB, acestea nici macar nu au jurisdictie, dar aceasta este o cu totul alta discutie. De asemenea, primele care au luat masuri cu privire la ridicarea autoturismelor parcate neregulamentar au fost primariile de sector! In fine, cu privire la problema cainilor vagabonzi, recte comunitari, aceasta se regaseste in mod expres in gradina unei institutii aflate nu in subordinea primariilor de sector, ci a Municipalitatii… Ca sa nu mai mentionez faptul ca. parca relativ de curand, s-a pus problema transferarii unor astfel de responsabilitati si primariilor de sector, ba chiar s-a solicitat ajutorul acestora, intrucat Municipalitatea nu poate face fata numarului foarte mare de animale existente. Brusc, s-au uitat toate aceste lucruri si se arunca gaina moarta in curtea… cui? Cat de corecta si cat de morala, cat de normala intr-o democratie este o astfel de abordare?

Cel de-al treilea element este, de data aceasta, in “parohia” oponentilor ”desfiintarii sectoarelor”. O multime de afise, panouri publicitare si bannere intreaba bucurestenii, direct sau indirect, daca vor sa fie condusi de… Elena Udrea. Din nou, stupoare. Se marseaza aici pe o atitudine preponderent misogina a bucuresteanului, care sa respinga in mod categoric o astfel de varianta. Desigur, sunt perfect constient de faptul ca vremurile in care Bucurestiul sa fie condus de o femeie (nu Udrea sau Macovei, ci oricare alta), oricat de capabila s-ar dovedi aceasta, sunt foarte indepartate, insa iarasi se face apel la sentiment, nu la ratiune. Nu la prezentarea realitatii obiective, ci la un subiectivism care sa salveze nu stiu ce fotolii, bugete, posturi.

Tragand linie si adunand, imi declar profunda insatisfactie cu privire la bagatelizarea si minimalizarea acestui subiect. Bucuresteanul ar trebui sa fie in masura sa se pronunte cu privire la forma de administrare pe care o considera potrivita pentru un oras despre care s-a spus ca nu este doar o urbe diferita de oricare alta din Romania, ci ca este o alta… tara. Dar, pentru aceasta, el trebuie mai intai sa fie informat CORECT si obiectiv, nepartinitor, ne-mieros si ne-manipulatoriu. Iar la acest capitol, din pacate, pana in momentul de fata suntem cu totii corigenti - si autoritatile care organizeaza referendumul, si mediul politic, si mass-media, si societatea civila. Dar, vorba aceea, inca nu este 26 iunie, mai este timp… Marea intrebare este insa: exista si interes pentru aceasta?

Rate this:

Mai merita sa ramai aici? – aceasta este, cu siguranta, una dintre marile intrebari ale prezentului. Un climat politic instabil, o tara in care veniturile sunt diminuate dupa bunul plac al legiutorului, un sistem legislativ in care legi organice sunt inlocuite de acte normative pentru care Guvernul isi asuma raspunderea, in ciuda opozitiei partenerilor sociali, un sistem de servicii impotent, faptul ca angajatii contribuie la sistemul de pensii fara a avea vreo garantie ca vor apuca sa se mai bucure macar de cat au investit, faptul ca se contribuie la sistemul de asigurari de sanatate dar, cand vine vorba sa te tratezi de ceva, bagi adanc mana nu in buzunar (acela este oricum gol demult), ci in cardurile de credit pe care inca n-ai apucat sa le golesti… Un sistem social in care non-valorile, nemunca, ciobanismul si tiganismele agresive sunt promovate pentru simplul motiv ca sunt mai galagioase decat inteligenta, bunul simt, munca dedicata si cei sapte ani de acasa. Cu siguranta ca se vor gasi numeroase voci care sa comenteze ori sa sara in sus ca arse la o asemenea descriere a romanismului contemporan insa, drept vorbind, a cam incetat sa imi pese de toti aceia care militeaza pentru drepturile TUTUROR si pentru obligatiile UNORA. Iar lucrul acesta se intampla pentru ca acei “TUTUROR” de care vorbesc sunt din ce in ce mai numerosi, in vreme ce acei “UNORA” sunt din ce in ce mai putini, mai tacuti, mai demoralizati si mai deprimati.

Am citit de curand un articol in care acel Narcis Ianau care a pierdut in fata unui concurent de o valoare indoielnica, acel Narcis Ianau care face parte dintre putinii contratenori ai lumii in care traim, ar avea sansa pe care Romania i-a refuzat-o: sa cante pe scena unei Opere. Nu de la noi, ci din Europa occidentala. Nu stiu daca s-ar concretiza, insa stiu ca nimeni nu are dreptul sa il condamne. La urma-urmei, noi suntem consecventi ca natie; niciodata nu ne-am apreciat valorile, ci le-am dat cu flit si le-am incurajat sa emigreze. Abia peste hotare au putut inflori si s-au putut afirma ca intelectuali de marca si de renume mondial (Cioran, Eliade si multi altii fiind argumentele de necontestat in aceasta directie.

Mai merita sa ramai aici, in conditiile in care nicaieri nu esti incurajat ori macar lasat in pace sa iti atingi potentialul maxim? In conditiile in care, cand vrei sa demonstrezi ce poti, esti “lucrat” asa cum a fost “lucrat” si Ianau? In conditiile in care esti agresat zilnic de non-valori, de manelisti care te-mpung cu decibelii prostului gust si al inculturii, al dispretului fata de tot ce este bun, frumos, nobil, idealist?

Raspunsul onest este simplu: NU. Nu merita. Cu toate acestea, exista oameni care o fac. Care suporta cu stoicism țopârlănia, incultura, manelizarea si prostul gust galagios si agresiv, căznindu-se sa creeze in acest mediu zgomotos, sa construiasca in acest mediu ostil, arid si distructiv, sa lumineze in adevaratul teritoriu al tenebrelor, in adevarata Tara a lui Dracula, a vampirilor, a zicalei “sa moara si capra vecinului”, a Mioritei in care cel mai vrednic dintre ciobani este ucis miseleste de ceilalti “tovarasi de breasla”. Pentru toti acesti masochisti care ar fi putut trai linistiti intr-o tara civilizata, dar care au preferat sa ramana aici si sa se consume, sa moara prematur de la tot stresul si de la inima rea acumulata in timp, de dragul – daca nu al ridicarii, atunci macar al – limitarii decaderii continue a natiei noastre, tot respectul meu! Ma inclin, cu consideratie, in fata tuturor celor care nu au cedat; mai intai a celor care continua sa ia atitudine, iar apoi in fata celor care, desi au abosit sa reactioneze, isi vad in continuare de ceea ce stiu ca TREBUIE sa faca desi, foarte probabil, nimeni nu va aprecia efortul lor. Doar… traim intr-o tara in care nici o fapta buna nu ramane… nepedepsita… Nu?

Rate this:

In sfarsit, este oficial. Cantarul s-a stabilizat de vreo trei saptamani la greutatea pe care mi-o tot doresc de vreo opt-noua luni incoace.

Totul a pornit in momentul in care n-am avut ce face si mi-am facut asa-numitul IMC (indicele de masa corporala) si am vazut ca arata “supraponderal”. Ok, aveam eu ceva falcute, gandeam eu atunci, poate si ceva burtica, dar nu exagerat… Insa de aici si pana la “supraponderal”… parca era prea mult. Si uite-asa am tot facut la simulari, pana cand am constatat care este greutatea la care IMC-ul arata “normal”. Si de-atunci a inceput “chinul”. Am taiat micile scapari pe la KFC, am inlocuit shaorma cu mere, morcovi, ardei gras… mi-am facut un obicei din a lua un mic dejun “serios” alcatuit din fulgi de ovaz cu iaurt – fie degresat, fie iaurt “normal” amestecat cu lapte sau chiar cu apa, pentru a-i da o alta consistenta… Paine doar dimineata, apoi o zi da, o zi nu (in ziua in care nu mancam paine mancam cereale)… Si am inceput sa dau jos…

Evident, asta a tinut pana la un moment dat, cand am vazut ca mancam degeaba chestiile alea (in locul bunatatilor cu care ma rasfatam anterior ) si ma abtineam de la mancare… Am inceput sa iau si crom (picolinat de…), si asta a tinut iarasi pana la un moment dat, cand am stationat din nou in ciuda tuturor stradaniilor. Normal, frustrari cat casa, insa am perseverat si m-am apucat de exercitii fizice. In conditiile in care imi tot plimbam posteriorul cu masina peste tot, era de asteptat ca orice efort sa ma ajute sa imi ating telul… Asa ca, pentru inceput, am parcat mai departe de serviciu, apoi am inceput sa fac si exercitii… Nu pot sa va spun ce febra musculara am facut prima data dupa doar 25 de abdomene… In timp insa am ajuns sa fac chiar si 800 pe zi. Apoi am scazut numarul, dar am introdus si altceva – flotari, gantere, am lucrat diverse grupe musculare… Pentru ca totul sa culmineze cu saritul coardei. Dap, mi-am luat o coarda, din aceea clasica, din sfoara, cu manere din lemn…

Adaugati la toate cele de mai sus si o portie zdravana de stres (deh, am terminat de curand cu scolile…), si veti avea “tacamul” complet…

Acum imi mai pot permite si mici scapari, insa trebuie sa marturisesc ca sunt mult mai atent. Stiu de unde am pornit (de la 94 de kg!) si stiu cat de mult a trebuit sa indur pentru a ajunge unde sunt, asa ca mi-am invatat lectia si nu mai ingadui “placerilor de o clipa” (oricat de tentante ar fi ele… si numai Bunul stie cat de tentante pot fi ele uneori… ) sa ma desparta de greutatea la care am luptat atat de mult sa ajung… Nu de alta, dar STIU acum ca, uneori, pentru o masa copioasa, poti sa tragi ponoasele muuuulte zile…

Totul tine de vointa, de auto-control (nu ai incotro, trebuie sa mananci mai putin si sa fii mai atent si la CE anume mananci!) si, mai ales, de perseverenta. De acea perseverenta care te face sa continui chiar si atunci cand pocitul aiest de cantar se incapataneaza sa ramana priponit la o anumita greutate, in ciuda tuturor eforturilor tale… La sfarsit insa, tragand linie si privind in urma, pot spune ca merita din plin!

Rate this:

Trebuie sa marturisesc faptul ca emisiunea ”Romanii au talent” – una dintre putinele din show-biz-ul romanesc care au reusit sa ma mai atraga - m-a tinut cu ochii lipiti de televizor pana la ore inaintate din noapte.

De la ridicolul unora (culmea, unii dintre ei chiar oameni titrati, pe mainile carora ne dam -unii dintre noi - chiar copiii pentru, zice-se, a invata cum sa devina oameni destoinici) la nebunia altora, de la reprezentatii de care s-ar dezice si care i-ar face sa roseasca de jena pana si pe protagonistii filmului ”Tantalaul si gogomanul” si pana la prezentarea unor talente autentice, show-ul a avut meritul de a aduce in prim plan si adevarate stele romanesti, al caror talent (in stare pura ori cultivat in timp, cu multa truda); desigur, pe langa acestea s-au strecurat in finala, zice-se pe baza voturilor publicului, si indivizi care nu prea aveau ce cauta acolo, surclasandu-si contracandidati care posedau realmente ceea ce ar fi trebuit sa arate cu totii – talent.

In fine, nu vreau sa ii numesc ori sa ii amintesc aici pe toti cei care au reusit sa ma impresioneze, insa tin sa imi marturisesc profunda dezamagire pentru rezultatele finale. Din primii doi clasati, cel care a reusit sa adune cele mai multe voturi nu a fost, asa cum ne-am fi asteptat si cum ar fi fost, dealtfel, normal intr-o tara normala, surprinzatorul Narcis Iustin Ianau, ci un hip-hopper cu o voce mediocra (in treacat fie spus, comparatia cu Eminem mi s-a parut de-a dreptul penibila), dar cu o poveste emotionala in spate si promovat cu nerusinare de o televiziune care ar fi trebuit sa ramana impartiala. Trebuie sa marturisesc faptul ca, desi am stat pana la anuntarea rezultatelor voturilor, in momentul in care am aflat ca posesorul acelei voci suprarealiste - care, socoteam eu, nu te poate lasa indiferent, a fost surclasat de Adrian Tutu, am fost atat de dezamagit incat efectiv am regretat timpul pierdut si toate acele sperante care m-au facut sa visez ca romanasii nostri nu doar ca au talent, dar stiu sa-l si recunoasca si, mai ales, sa-l aprecieze…

In fine. De ales, s-a ales. Nu pe baza talentului, ci a emotiilor si a unei mile sau pseudo-piosenii post-pascale prost intelese, care a intunecat bruma de judecata obiectiva a celor care trebuiau sa judece nu povestea trista a interpretului, ci produsul cu care concurentii s-au infatisat in fata natiunii pentru a-si dovedi abilitatile native ori dobandite. Dezamagit? Da. Ca de obicei. Dar o sa imi treaca. Si chiar daca, in dulce-amarul spirit romanesc, nimic nu se va schimba, asta nu ma va impiedica sa sper si sa fac ceea ce tine de mine pentru ca, pe bucatica mea, in dreptul meu, sa incerc sa fac lumea un loc in care, daca nu poti inca dori sa traiesti, macar sa poti supravietui. Si, din cand in cand, sa te si bucuri de ceea ce vezi, auzi, traiesti…

Controversatul castigator aici; aici gasiti, de asemenea, prezentarea si spectacolul oferit de Narcis Iustin Ianau; nu in ultimul rand, aici gasiti spectacolul deosebit al celor de la trupa Ballance.

Rate this:

Am avut de-a face cu multi oameni deznadajduiti, prin specificul activitatii pe care o desfasor in mod voluntar, si am auzit de prea multe ori expresia “acum este prea tarziu”. Si totusi, nu poti sa nu te intrebi uneori daca nu cumva unele lucruri se intampla “prea tarziu”: scuzele care, adesea, vin “prea tarziu”, regretele celui care loveste cu masina pe trecerea de pietoni pe cineva si-l schilodeste pe viata, floarea care, in loc sa-i fie daruita sotiei in timpul vietii, ii este asezata pe mormant… Si totusi… este vreodata prea tarziu cu adevarat pentru ceva?

Pentru unele lucruri, oricat de trist ar fi, din pacate, da, poate fi prea tarziu. Cineva mi-a scris ca a cazut in patima jocurilor de noroc, a acumulat datorii enorme si risca sa isi piarda casa pe care a cumparat-o (cu credit) pentru sotia si pruncul lor. “Este prea tarziu sa mai pot face ceva”, parea a-mi spune, printre randuri, cu toata deznadejdea omului ce realizeaza unde se afla. Si totusi… este oare, vreodata, cu adevarat, prea tarziu? Uneori, trebuie pur si simplu sa admitem ca nu putem schimba raul facut. Ca nu putem da timpul inapoi pentru a actiona cu “mintea romanului cea de pe urma”. Pentru ca, daca am putea, probabil ca am actiona altfel. Nu pot sa nu ma intreb daca totusi… este oare cu adevarat prea tarziu, atata vreme cat traiesti?

Ca individ, am capatat un dar fantastic din partea Creatorului nostru: capacitatea de a ne analiza comportamentul – ganduri, fapte, actiuni. Si, mai ales, de a ni-l supune dreptei judecati a Bunului, Induratului si Milostivului Stapanitor a toate. In lumina voiei Lui, lucrurile se vad altfel; comportamentele si motivele care au dus la acesta, oricat de justificabile ar fi parut intr-un anumit moment, palesc in fata realitatii ca dreptatea este dreptate si adevarul este adevar.

Daca am invatat ceva in cele peste trei decenii de cand sunt aici, de cand umblu, cad, ma ridic, cad iarasi, iarasi ma ridic, este ca Bunatatea Lui nu are margini si ca ne indeamna la dreapta si cuvenita pocainta. Intotdeauna m-a surprins faptul ca, desi “in ziua de apoi”, ucigasii, hotii, mincinosii si toti ceilalti pacatosi “nu vor intra in imparatia lui Dumnezeu”, in ziua de astazi mesajul Lui este cu totul altul: “cine fura sa nu mai fure”… si asa mai departe. Altfel spus, daca ai ajuns cumva in punctul in care iti spui “pentru mine este prea tarziu”, mesajul Lui ar putea suna cu totul altfel decat ti-l poti imagina. Poate ca este prea tarziu pentru a indrepta ceea ce ai facut, pentru a-ti sterge datoria acumulata, insa poti munci cu mainile tale pentru a o restitui, putin cate putin, pana cand creditul va fi pe zero. Poate ca este prea tarziu pentru pietonul pe care l-ai lovit pe trecere, insa nu este prea tarziu pentru a-ti cere scuze, pentru a-l ajuta sa ajunga la spital, sa se trateze si sa limiteze raul deja facut, pentru a nu se extinde. Poate ca, din multe puncte de vedere, este prea tarziu pentru a indrepta anumite strambaciuni facute, insa nu este prea tarziu pentru a-ti revizui comportamentul, pentru a te ridica din noroiul in care zaci, pentru a-ti scutura hainele si a merge mai departe. Mare atentie insa la modul in care pornesti! Daca uiti ce ai facut, si daca te comporti ca atare, daca tratezi cu usurinta iertarea pe care, in indelunga Lui bunatate si indurare, Dumnezeu ti-a acordat-o, atunci nu ai castigat nimic, pentru ca vei recadea in aceeasi greseala cu prima ocazie ivita!

Iertarea lui Dumnezeu, desi oferita cu generozitate, nu este nicidecum gratuita! Pentru ea, El a platit cu sange, intr-o zi precum cea pe care o celebram astazi, numind-o “Vinerea mare”. Este mai scumpa decat ne-am fi putut-o permite vreodata! Asa ca, daca AZI te gandesti daca nu cumva este prea tarziu, imi permit sa iti spun ca niciodata nu este prea tarziu pentru a o lua de la capat in umblarea spre lumina, spre adevar, spre bunatate, spre indurarea Lui. Daca te-ai hotarat sa faci insa pasul acesta, nu uita unde ai fost, nu uita groapa adanca si mocirla in care te-ai zbatut, in deznadejde, ci invata din greselile si caderile tale, si mergi inainte mai hotarat ca niciodata! Revizuieste-ti viata, prioritatile, lucrurile care conteaza intr-adevar pentru tine, care sunt cu adevarat importante, vezi unde si de ce ai cazut, pretuieste darul lui nespus de mare si sansa pe care ai primit-o pentru a trai o viata noua si, mai ales, traieste calauzit de aceste ganduri, fiind vrednic de sansa si de harul Lui!

Rate this:

Acum este cat se poate de clar: referendumul se va face. Campaniile au si inceput, si dintr-o parte, si dintr-alta. Interesele sunt multiple din ambele tabere. Ce-ar fi insa daca, pentru o clipa, am face cu totii, REZIDENTII Municipiului Bucuresti, un efort de gandire si am incerca sa vedem dincolo de tabere, de partide, de grupuri sociale si de grupari politice, intr-o incercare aproape utopica de a identifica binele orasului in care ne incapatanam cu inversunare sa traim si, mai mult, sa ne dorim sa traim civilizat? Daca am incerca sa lasam la o parte greata, lehamitea si dezamagirea in care ne adancim din ce in ce mai profund, daca am incerca sa dam de-a dura tot sictirul inspirat de sleahta de golani si derbedei in adevaratul sens al cuvantului, care sunt parca mai hotarati ca niciodata sa gaseasca si sa utilizeze din plin toate mijloacele posibile pentru a eluda legile si a exploata in folosul propriu resursele disponibile, fara nici un fel de jena?

Stiu ca este dificil, stiu ca motive avem cu totii, insa cred ca daca tacem, ne facem la fel de vinovati precum cei pentru care de multe ori pana si dispretul ni se pare mult prea mult. Da, este un fel de reiterare a unui principiu pe care eu insumi il consider genial: “pentru ca raul sa dainuie, este suficient ca oamenii de bine sa nu faca nimic”. Sau, altfel spus, daca ar fi sa adaptez, sa stea comozi in casele lor si sa nu se prezinte la referendum. Indiferent daca sunt pro sau contra problemelor expuse, cred ca este extrem de important sa ne expunem opiniile, sa lasam la o parte tot ceea ce ne-ar putea impiedica sa mergem sa aplicam stampilele acolo unde trebuie si sa votam potrivit cu constiinta noastra, nu cu manipularile grosolane ale oricareia dintre tabere.

In ceea ce ma priveste, consider ca, pe de o parte, este important ca Bucurestiul sa aiba un buget consolidat, pentru ca marile proiecte care privesc dezvoltarea unitara a orasului sa poata fi finantate, continuate si, mai ales, finalizate. In acelasi timp insa, consider ca este in sfarsit timpul ca societatea civila sa se trezeasca si sa aiba un ochi mult mai critic atintit asupra cheltuielilor care se fac, pentru ca acestea nu se fac din fondurile STATULUI, asa cum prost intelegem ideea, ci din banii NOSTRI, ai tuturor; este deci nevoie ca societatea civila si toti oamenii de bine din tarisoara si din urbea noastra sa se trezeasca si sa inceapa sa strige impotriva tuturor nedreptatilor, inechitatilor, impotriva tuturor cheltuielilor umflate si supradimensionate facute din resursele noastre, impotriva tuturor parazitilor si gibonilor politici, impotriva tuturor incompetentilor promovati si tinuti in brate pe criterii care nu tin de competenta ori de rentabilitate, ci de slugarnicie politica…

Acesta este motivul pentru care ma indoiesc sincer ca un buget consolidat va duce la solutionarea problemelor cu care ne confruntam ca oras. Dimpotriva, cred ca desfiintarea sectoarelor va duce la adancirea unor probleme. Iar ca argumente de bun simt nu pot aduce decat cateva dintre problemele de care ar fi trebuit sa se ocupe Municipalitatea, nu sectoarele, si care au esuat lamentabil - problema cainilor comunitari, cea a strazilor principale, pe care trece RATB-ul, si cea a parcurilor. Cainii s-au inmultit peste masura, autoritatile nu au reusit in nici un fel nici sa stopeze, nici sa limiteze in vreun fel fenomenul, declarandu-si neputinta pana acolo incat sa se arate dispuse sa transfere responsabilitatile… sectoarelor, adica exact acelor entitati pe care UNII vor sa le desfiinteze… Parcurile administrate de Municipalitate arata, in marea lor majoritate, la fel ca acum 20 de ani, fara imbunatatiri semnificative, cu un grad de deteriorare ingrijorator… lucru care nu se poate spune neaparat in ceea ce priveste micile parcuri infiintate de multe dintre primariile de sector. La fel, strazile principale, cu gropile lor in care ne stricam cu totii masinile… care se repara dupa nepermis de multa vreme, DACA se repara.

Pe de alta parte, este adevarat faptul ca o unificare a bugetului si a administratiilor locale ar duce la o micsorare a numarului de salariati. Dar este aceasta justificabila si de dorit in toate aspectele, cu toate implicatiile sale? Da, poate ca s-ar crea niste structuri gigant care sa gestioneze toate problemele Bucurestiului, probleme atipice si incomparabile cu cele ale oricarui alt oras romanesc. Insa ma indoiesc sincer ca o astfel de unificare ar duce la oferirea de servicii mai bune cetatenilor, ba dimpotriva.

Care ar fi deci solutia? Un raspuns onest ar fi: “nici una dintre cele doua variante”. Mai degraba as opta pentru una aflata la intersectia celor doua. Autonomia locala este extrem de importanta, in sensul ca doar unitatile administrativ-teritoriale mici isi pot gestiona eficient problemele si pot oferi servicii bune si foarte bune cetatenilor contribuabili. Este nu doar neprincipial, ci si aberant in secolul XXI sa obligi un sector bogat, care aduce o contributie extrem de importanta la PIB-ul Romaniei sa ofere aceleasi servicii cetatenilor sai ca un sector fara resurse. Principial si NORMAL ar fi ca o municipalitate europeana, o capitala europeana, sa ofere si sa impuna un MINIM acceptabil tuturor subdiviziunilor sale administrative (si, obligatoriu, sa asigure resursele necesare!), dincolo de care acestea sa aiba deplina libertate de a oferi atat cat isi permit si cat considera decent. De asemenea, este normal si de dorit un principiu al contributivitatii la un buget municipal, comunitar, consolidat, dar in functie de posibilitati si de veniturile fiecarei subdiviziuni, in consecventa cu principiul biblic: “cui i s-a dat putin, i se va cere putin, si cui i s-a dat mult, i se va cere mult”.

Poate ca ar fi o solutie si unificarea departamentelor economice, adminstrative, al celor de resurse umane, juridice etc., insa in nici un caz cele de servicii. Daca stau sa ma gandesc bine, in conditiile in care in multe institutii departamentele juridice nu fac altceva decat sa plimbe niste monitoare oficiale si sa isi dea cu parerea, fara insa a-si asuma si raspunderea pentru consultanta oferita, nu vad de ce ar avea nevoie o institutie de un intreg departament si nu doar de unul sau cativa juristi (in functie de marimea institutiei), iar serviciile acestea sa fie externalizate pe costuri mai mici.

In fine, discutiile sunt mult mai lungi si extrem de punctuale. Ideea generala insa este aceea ca, pe de o parte, consider ca este importanta impartirea pe sectoare pentru a putea gestiona mai bine problemele urbei si, pe de alta parte, ca este nevoie si de un buget consolidat pentru a putea asigura investitiile necesare dezvoltarii orasului in ansamblu. In acelasi timp insa, cu totii avem nevoie de o crestere a gradului de vigilenta in privinta investiilor, fie ele mari sau mici, pentru a putea pune capat nesimtirii si jecmanelii instituite acei golani care nu au nici un fel de respect nici pentru Lege, nici pentru banul public, nici pentru interesul comunitar, nici pentru Noi. Sa nu uitam ca noi i-am cocotat in acele fotolii (pe care cei mai multi dintre ei nu le merita) si ca acest lucru ii face direct raspunzatori in fata Noastra, a tuturor. Si sa nu uitam ca tacerea noastra si lipsa de reactie este luata de acesti derbedei drept aprobarea tacita a nelegiuirilor si a silniciilor lor.

A, si sa ne reamintim, mereu si mereu, de faptul ca, pentru ca raul sa propaseasca, nu este nevoie decat ca oamenii de bine sa nu faca nimic. Raul vine de la sine, cu mare lejeritate… Pentru bine insa trebuie sa lupti, sa faci eforturi si, mai mult, sa iti asumi si riscuri… Nu de alta, dar se stie, din vechime, faptul ca Adevarul umbla cu capul spart, nu?… Chiar si asa, cred ca merita asumate riscurile, daca vrem sa traim aici si, mai mult, sa transformam aceasta cloaca intr-un loc in care sa poata trai si copiii nostri, in loc sa emigreze…

Rate this:

Ei, da, o spun cat se poate de clar si de raspicat: m-am saturat de Wikileaks! Nu exista canal de stiri, nu exista ziar, nu exista televiziune la care sa nu auzi si ceva de… Wikileaks.

Inteleg, intentia poate ca a fost una nobila – sa dea in vileag anumite ilegalitati, sa striveasca tentaculele caracatitei cu multe brate a politicii de la nivel inalt… Insa tot ce am citit pana acum suna a barfe ieftine de la fumoarele institutiilor publice sau de la colturile de strada, dintre spargatorii de seminte de floarea-soarelui si scuipatorii cojilor pe caldaram.

Poate ca nu inteleg eu lucrurile cum trebuie, insa chiar mi se pare aberanta amploarea luata de aceasta organizatie. De ce ar trebui sa o consider demna de incredere? Pentru ca, la urma-urmei, daca stau sa ma gandesc bine, sunt doar niste “EI” care au actionat in afara legii, au spart niste servere, niste baze de date, au furat niste informatii, niste stenograme, care pot fi adevarate sau nu in egala masura, si le-au dat publicitatii fara nici un fel de probleme. Nu ca as avea simpatii prea multe pentru politicienii implicati in astfel de scandaluri, insa trebuie sa recunosc ca, pana in acest moment, am avut ambitia prosteasca de a crede ca, in definitiv si la urma-urmei, o societate civilizata are nevoie de mai mult decat de niste cuvinte atribuite UNORA de catre ALTII pentru a-i incrimina sau acuza de diverse ticalosii, pâre, şuşanele şi mişculaţii ori de complot cu “americanii”.

Poate ca, in definitiv, sunt eu mult prea scarbit si satul de barfele unor frustrati care, culmea, au de castigat de pe urma lor (ceea ce, in opinia mea, le afecteaza dramatic umbra de credibilitate…) pentru a mai casca ochii si mintea si pe la barfele celor de la Wikileaks. Poate ca sunt singurul, dar la fel de bine poate ca mai sunt si altii care vor sa mai citeasca si altceva in tara asta… Va inteleg, stimati colegi care, pe criza si pe foamea de acum, ati gasit o vacuta de muls si un subiect de scandal de speculat; inteleg ca traiesc in mijlocul unei natii mai degraba interesate de divortul lui Pepe si al Zavorancei, de cel al lui Iri si al lui Moni, de dezvaluirile SENZATIONALE cu iz otevist ale Wikileaks decat de maniera in care guvernul si clasa politica ne conduc tara si destinele, intr-o tara in care se pune mai mult pret pe barfe, pe zvonuri, pe promisiuni si pe carnatul. micul, odorizantul si galeata electorala decat pe platforme si strategii coerente si realizabile, pentru care initiatorii sa raspunda ulterior nu doar cu functia, ci si patrimonial… Dar, deja, ce-i prea mult e prea mult. Sincer, chiar m-am saturat de… Wikileaks!

Rate this:

An de an, ea este acolo. Isi asteapta stapanii si infrunta vicisitudinile si vandalii, fie ei bipezi, amatori de fiare vechi sau de lemne de foc, ori patrupezi care se incurca printre sarmele menite a-i tine coardele in sus, spre lumina si soare… Stie ca, orice ar fi, ei, stapanii, ajung sa ii taie ramurile de prisos, mladitele neroditoare, sa ii lase seva sa le hraneasca doar pe cele care poarta pe ele boabele dulci si aromate ale strugurilor autohtoni… Sa o lege apoi cu grija, sa ii inlocuiasca butucii care nu au rezistat peste iarna, aracii care nu au scapat de hotii de ocazie, sa ii inlocuiasca sau sa ii innoade sarmele rupte de vreo vaca incurcata in ele in cautarea unei ierbi mai gustoase… Apoi sa o sape cu grija, sa-i pliveasca buruienile care i-ar putea afecta procesul de rodire…

In timp, a observat un lucru ciudat: stapanii se bucura sa o vada chiar si atunci cand nu rodeste cat ar fi putut; parca ar sti ca ea s-a straduit sa faca tot ce a putut, in ciuda manei care a lovit-o necrutator, a inghetului care i-a afectat floarea cand se astepta mai putin, a arsitei si a secetei de peste an… O legatura ciudata s-a creat intre ei si isi asteapta reintalnirea, an de an, reinnoindu-si speranta odata cu inceperea unui nou ciclu de viata si de speranta.

Anul acesta, totusi, ceva ar fi facut-o sa zambeasca, daca ar fi putut. Sa-i infloreasca un zambet larg, din toate coardele, sa rada din toate radacinile, sa faca sa-i freamate sarmele intinse intre araci… Cand au venit stapanii, impreuna cu cei ai suratei sale din imediata apropiere, s-au minunat vazand intinsi pe pamant doi dintre aracii metalici facuti de unul din ei cu multi ani in urma, pe cand ea, via, era doar o mladita taiata, pusa-n pamant cu speranta ca va deveni… Vie. I-au recunoscut indata dupa sistemul anti-furt, din fiare sudate-n crucis, bine ingropate in pamant, care sa-i mai descurajeze pe hoti… Unul dintre stapani, surprins, i-a zis vecinului ca nu intelege ce e cu ei, cu aracii… I-or fi adus inapoi pe cei furati cu ani in urma?… Vecinul se scarpina in cap si presupuse ca, de buna seama, le-o fi mers rau si or fi zis sa indrepte raul facut… Adicatelea, vezi Doamne, or fi hoti care s-or fi pocait si or fi revenit la ganduri mai bune…

Si tot taind, legand, inaintand, unul dintre stapanii ei devenea din ce in ce mai convins de lucrul acesta; ba, la un moment dat, le spuse celorlalti ca se cutremura de intamplare, ca neam de neamul lui n-a mai auzit ca, in tara asta, cineva care a furat ceva sa il aduca inapoi si sa il aseze la loc, in vie…

Ea, biata viță, le-ar fi spus ea multe, daca ar fi putut vorbi si daca si-ar fi putut stapani râsul… Probabil ca ar fi reusit sa isi faca radacinile sa nu mai tremure, sa nu mai rada, si-ar fi dus o coarda la gura si si-ar fi mascat astfel zambetul larg… Dar nu putea decat sa se bucure de tunsoarea de primavara si sa asculte conversatia…

Intr-un final, pe inserat, dupa o zi de munca, stapanii au ajuns in capatul viei si au inteles de ce li se parea ca vița râdea din toți butucii… Cei doi araci fusesera scosi din capatul său și pregatiti, probabil, pentru a fi incarcati in vreo caruta… Apoi fie au uitat pe unde i-au pus, fie si-au facut plinul, fie au fost surprinsi de cineva si s-au lasat pagubasi… Cert este ca au ramas acolo, pana cand au fost gasiti de adevaratii stapani… moment in care ea, vița, a rasuflat usurata, asteptand sa-i fie remontati aracii smulsi… dupa care a asistat la aceasta conversatie, le-a vazut speranta reinflorind pe chipurile lor (ceva de genul “chiar se poate si in Romania?… Uite ca se poate…”), si s-a amuzat pe tot parcursul zilei…

Dupa care, la final, lucrurile au reintrat in normal… Ei, stapanii, tin la ea la fel de mult si o ingrijesc cu la fel de multa daruire, iar ea le daruieste in continuare tot ce are ea mai bun, toata dulceata pamantului, a soarelui, a ploilor de vara, a daruirii sale…

Rate this:

Cu scuzele de rigoare pentru imaginile dure si explicite, postez un link catre blogul lui Narcis Virgiliu, care a realizat o serie de fotografii cutremuratoare in cabinetul unui ginecolog care a facut o intrerupere de sarcina: http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce/

Oricat v-ar fi de greu sa le priviti, va rog sa faceti acest efort DACA sunteti in ipostaza unei persoane care ia in considerare ideea de a face o intrerupere de sarcina. Mai bine sa fiti oripilati dupa ce priviti fotografiile decat sa plangeti si sa va luptati cu sentimente de vinovatie o viata, pentru o decizie extrem de cruda pentru omuletul care creste inauntrul dumneavoastra si care nu vrea decat o sansa la viata.

Rate this:

Parca mai ieri-alaltaieri a aparut Baselul pe la televizor, uitandu-se convingator inspre camere si incercand sa pledeze in favoarea masurilor de austeritate impuse de guvernul care si-a permis sa fure un sfert din salariile bugetarilor pe motiv ca “nu sunt bani”. Parca de-abia ne-am invatat sa ne aducem de acasa medicamentele atunci cand suntem internati in spitale, ridicand deopotriva intelegatori si neputinciosi din umeri… deh… Nu sunt bani… Parca mai ieri a aparut micul Boc la teveu aratandu-si muschii si spunand ca, gratie masurilor luate cu competenta de Guvern, incepem sa ne mai revenim din criza, astfel incat, prin marea marinimie a clicii pe care o conduce, ne restituie o parte din procentele furate din salarii. Insa numai de acum incolo, nu si din urma. Deh, vorba copiilor care, jucandu-se, se mai sicaneaza uneori zicand “mortul de la groapaaaa, nu se mai dezgroooapaaaaa”, semn clar ca jucaria ta e de acum a lui, a cantaretului de ocazie.

Trebuie sa recunosc ca ma depaseste o anumita inconsecventa a clasei politice romanesti. Nu sunt bani, inchidem spitale sau le transformam in cu totul altceva, blocam ani de zile proiecte importante de infrastructura, taiem din salarii, impozitam pensiile, majoram cota TVA, preturile la TOATE produsele, jecmanim in dreapta si in stanga in numele atotputernicei si invicibilei Crize. Insa, in acelasi timp, Mititelul apare la teveu si spune ca sunt bani, ca partea cea mai grea a crizei a trecut… Si, ca sa fie si mai convingator, in plina criza financiara face o pomana de doar zece milioane de lei (adica aproximativ doua milioane si jumatate de Euro!!!) celei mai bogate organizatii din Romania: Bisericii Ortodoxe Romane (sursa).

Nu am nimic impotriva construirii Catedralei, ba dimpotriva. Consider insa ca este sfidator, pe de o parte, sa se doneze acel teren PUBLIC unei organizatii PRIVATE in curtea celei mai reprezentative cladiri de patrimoniu a Romaniei si, pe de alta parte, ca Statul sa se implice financiar, din bugetul la care am contribuit cu totii, in construirea acestei Catedrale. Va fi frumoasa, nimic de zis, va fi o cladire deschisa publicului, insa nu va fi a publicului, ci a unei organizatii. Eclesiale, ce-i drept, insa a unei organizatii distincte de Stat.

Decent si NORMAL ar fi fost ca, in cazul in care se doreste donarea si a terenului, si a unei sume considerabile catre aceasta organizatie (suma care sunt in stare sa pariez, desi nu-mi sta in fire, ca nu va fi in nici un caz singura), se se organizeze un referendum national in cadrul caruia oricare dintre contribuabilii la acest buget si la acest patrimoniu national sa se poata pronunta. Sunt sigur ca, daca s-ar fi optat pentru asa ceva, rezultatele ar fi fost dezamagitoare pentru acesti guvernanti pomanagii care incearca in felul acesta sa isi cumpere, pe cheltuiala noastra a tuturor, atat voturile UNORA, cat si o privire binevoitoare din partea Cerului pe care spera ca-l vor impresiona prin acest “Da” iresponsabil.

Din pacate insa, pe principiul “cainii latra, ursul trece”, asa cum s-au donat de-a lungul timpului numeroase cladiri de patrimoniu (una dintre cele mai notabile fiind, fara indoiala, cea a fostului Parlament al Romaniei, cunoscuta mai nou drept “Palatul Patriarhal”) si cum s-au construit sute de biserici ale aceleiasi organizatii PRIVATE din fonduri PUBLICE, probabil ca se vor mai intampla si in continuare. Aceasta insa nu inseamna ca este un semn al normalitatii, doar pentru ca multimea pe care, din pacate, o reprezentati atat de nedemn si de neprofesionist, nu protesteaza mult mai vehement decat o face, pe alocuri.

Catedrala merita construita, insa din sursele proprii ale Bisericii. Pentru ca, fie vorba intre noi, are de unde. Are zeci de mii de hectare de pamant, de paduri, de cladiri, are numeroase conturi bancare in toate valutele uzuale, sute de masini luxoase si inca acumuleaza, chiar daca adeseori unii prelati aleg mai degraba sa se vaite. Iar in final, daca ar fi fost intr-adevar construita din jertfele crediciosilor, atunci ar fi fost realmente ceva demn de aplauze si de admiratie, ceva care sa se apropie de idealurile marete cu care este asociata. Insa asa, cu tot respectul o spun, un vis nobil se transforma intr-un circ ieftin, condus de niste avari care niciodata nu se vor indura sa ia din ce este al lor, stiind ca pot atenta la ceea ce este al altora… sau SI al altora…

A, inca ceva, inainte sa inchei. Nu de alta, dar sa imi intelegeti  macar in parte revolta vizavi de aceste gesturi nu doar iresponsabile, ba chiar sfidatoare. Conform unui articol din Ziarul Financiar, “Romania se injecteaza cu datorii noi de un miliard de euro lunar ca sa functioneze”. Si inca una, din aceeasi sursa: “Datoria publică a continuat să crească anul trecut într-un ritm rapid de 32%, în condiţiile în care statul s-a împrumutat masiv şi a ajuns la un nou maxim istoric de 194 mld. de lei (46 mld. de euro), iar ponderea în PIB a fost de 38%. Practic, datoria publică a crescut de la 35 la 46 mld.” (Ziarul Financiar). Cruda realitatea, nu-i asa? In ciuda asigurarilor gonflabilei noastre clase politice… Si, parca, in lumina acestor cifre naucitoare, revolta mea nu mai pare chiar atat de nepotrivita, ba din contra…

Rate this:

Copil fiind, pot sa marturisesc ca m-am straduit sa inteleg tot felul de lucruri. De exemplu, la ce folosesc pragurile. Adica, da, aratau frumos, din lemn masiv, rindeluite putin in fata, pentru ca riscul de “impiedicare” sa fie cat mai mic posibil, lacuite cu grija pentru protectie… Dar nu aveai voie sa calci pe el, ca se suparau adultii casei, trebuia sa ai mereu grija sa nu cazi… La un moment dat, nu mai stiu din ce motive, pragul nostru de la intrare a trebuit sa fie scos. Doua ciocane si gata, a fost indepartat. Parca usa nu mai avea acelasi aspect… In fine, situatia nu a tinut mult timp, pentru ca in aceeasi zi a fost repus pe pozitie. Doua cuie mai mari decat m-as fi asteptat (deh, sa fie solide…), cateva ciocane si gata.

Si totusi… La ce o fi folosind acel prag?… Da, m-am tot intrebat. Odata chiar am crezut ca am gasit raspunsul. Daca, Doamne-fere, o fi vreo inundatie-ceva, sa nu intre apa direct in casa… Sau sa nu intre frigul… Cu prima chestie m-am dumirit relativ repede, cand am avut chiar noi o inundatie intr-o noapte. M-a trezit din somn mama si, semi-adormit, am dat apa cu matura afara din casa… si am constatat ca daca inlaturam pragul apa se duce mai repede… Am crezut atunci ca asta e raspunsul… Si probabil ca e bun si impotriva vantului, a curentului… Sau a vietatilor care ar putea intra pe sub usa… Dar si cu astea m-am lamurit. Cu prima, cand am observat ca se poate vedea lumina de pe scara pe sub usa, in ciuda pragului. Iar cu a doua, atunci cand vecinii de deasupra, care pe atunci isi faceau probabil curatenie doar de vreo doua ori pe an, au inceput sa deranjeze gandacii de bucatarie, iar acestia s-au refugiat care pe unde au vazut cu antenele. Unul a rupt-o la fuga pe usa noastra. Am dat sa-l prind, dupa care mi-am zis ca n-are incotro sa fuga… Pragul isi va face datoria… Dar a disparut pe undeva printre el si usa, asa ca doar descuind usa rapid l-am putut prinde pe ticalos si l-am pus la punct. Ma rog, pe el sau ce a mai ramas din el…

Dar  nu despre asta voiam sa scriu. In fine, toata polologhia de la inceput a fost legata de amintirile si cugetarile mele despre un anume prag. Care prag, fie vorba intre noi, poate avea un rol doar atata vreme cat este bine construit, bine montat si reuseste sa etanseizeze cumva spatiul care ar putea ramane liber altminteri pe sub usa.

Nu cred ca este vreo diferenta nici in ceea ce priveste pragul electoral. Teoretic, toata lumea ar trebui sa poata fi reprezentata in Parlament, acolo unde se iau deciziile legislative. Insa, in acelasi timp, deciziile luate trebuie sa ii priveasca pe cei mai multi, nu sa fie unele individuale. Sa apere drepturile cetateanului, dar in raport cu deciziile majoritatii. Pentru ca, ne place sau nu, legea nu reprezinta altceva decat o conventie a unei colectivitati, pe care aceasta se obliga sa o respecte. Altfel spus, un lucru este socotit bun pentru ca o colectivitate il considera ca atare. Deci majoritatea trebuie sa fie reprezentata si ea trebuie sa poata avea dreptul de a decide pentru colectivitate.

Pragul electoral, la noi, este acum de 5%. Ceea ce inseamna ca, daca o formatiune politica este investita, prin vot, de 5% dintre votanti, atunci aceasta poate accede la functii in Legislativ. Desigur, este un procent mult mai bun decat precedentul, care  a permis accesul in Parlament al mult prea multor formatiuni politice si oameni politici, in numeroase ocazii parca fiind picati din Luna. Acum se discuta despre micsorarea acestui prag. Desigur, este un alt hatar pe care il cere o formatiune ingrijorata ca nu va mai reusi sa intruneasca 5% din sufragii. Ar fi o decizie extrem de paguboasa, in opinia mea. Mai mult decat atat, sustin cu tarie ca aceasta schimbare a pragului electoral este necesara, insa nu in jos, ci in sus. Un prag trebuie facut cat mai bine, adjustat pentru a se potrivi cat mai bine nevoilor MAJORITATII, nu unei minoritati. El trebuie sa se fixeze perfect pe usa care asigura accesul, nu sa fie cat mai slabit si cat mai lax, pentru ca orice praf si orice ganganie sa se poata strecura in voie inauntru.

Nu am nimic impotriva celor mici, a celor socotiti neinsemnati si prea adesea nebagati in seamna. Insa consider ca politica este cu totul si cu totul altceva, si ca Legea trebuie sa vizeze bunastarea si bunul mers al comunitatii, nu al unei anumite minoritati. Si nu ma refer aici nici la criterii etnice, nici la unele culturale, religioase, sexuale sau de orice alta natura. Consider insa ca s-a mers un timp mult prea indelungat decat ne-am putea permite, ca natie, pe “cartea” celor multi care, impreuna, ar putea face ca lucrurile sa mearga inainte. Pe cartea numeroaselor aliante electorale si algoritmilor care ne ingretoseaza din ce in ce mai des. Pentru ca este imposibil ca oameni care reprezinta interese atat de diferite sa se poata intelege pe termen lung. Mai devreme sau mai tarziu, aliantele fortate si mariajele electorale din interes sau din dragoste de ciolan vor sfarsi printr-un colaps zgomotos, prin balacareli publice, prin tradari nonsalante sau printr-un divort plin de ranchiuna si de patos.

Da, pragul electoral trebuie schimbat, dar in sus, trebuie ridicat macar la un 10%, pentru a asigura accesul a doua, cel mult trei sau patru partide mari in legislativ. Pentru ca algoritmii sa fie cat mai simpli, pentru ca interesele sa fie cat mai clare si pentru ca opozitia sa fie clar opozitie, stanga sa fie stanga, dreapta sa fie dreapta si sa evitam monstruozitatile nefiresti de genul socio-liberalismului nascut doar din dorinta de a pune capat unei perioade marcata de indelungi incompetente. Pentru ca este nefiresc si strigator la cer ca destinele unei natii sa fie hotarate de un procent de doar 30% din populatia Romaniei. Pentru ca este nefiresc ca romanii care nici macar nu locuiesc aici, ci in afara granitelor tarii, in Republica Moldova sau oriunde in Diaspora, sa ne aleaga Presedintele si Legislativul. Cu tot respectul, este nefiresc, iar lucrul acesta ni se datoreaza in mare parte. Pentru ca am lasat ca greata si lehamitea sa ne tina deoparte, in loc sa ne determine sa ne dezicem public, prin vot, de cei care nu au ce cauta in locuri, institutii, functii sau fotolii prea inalte pentru crasa lor incompetenta si groteasca lor coruptie. Asa se face ca au votat in locul nostru cei care, culmea, sunt cel mai putin afectati de ceea ce se intampla aici si care, culmea, sunt cel mai usor de manipulat de sistemul ticalosit reinventat si reinventat, precum un perpetuum mobile perfect si cumplit de real.

Nu zic ca, schimband pragul electoral, lucrurile se vor schimba neaparat in bine. Insa ma incapatanez sa cred ca, macar in felul acesta, coborarea va fi mai lenta, fara a fi directionata inspre scopuri si interese partizane, straine de interesul general. Pentru ca, macar, cei mari vor trebui sa lupte cu  cei mari si atat, fara a se refugia in ajutorul celor mici, dar atat de dornici de putere incat au fost gata sa isi ofere pretinsa virtute oricui a fost dispus sa plateasca pretul cerut. Iar apoi, cand pretul oferit a fost mai mare de cealalta parte, sa treaca fara nici o ezitare sau umbra de regret in celalalt pat. Pardon, in cealalta tabara. Pentru ca, daca lupta se va da intre doua sau trei partide mari, poate macar atunci acestea vor avea decenta de a fi consecventi unor doctrine mai presus de interesele vremelnice si pecuniare. Sau, mai simplist si mai idealisti vorbind, pentru ca cei mari ar trebui sa fie mai greu de convins decat cei mici, gata sa se agate de orice pentru a forma impreuna o “majoritate”…

Rate this:

“Sunt nebun dupa tine!”… cine si-ar fi inchipuit ca aceste cuvinte sunt mai reale decat ne-am fi putut imagina? Cel putin asa sustine o anume Helen Fisher, cercetator in domeniul biochimiei la Universitatea Rutgers din New Jersey, care a lansat teza potrivit careia reactiile biochimice de la nivelul creierului uman sunt extrem de asemanatoare atunci cand un om iubeste sau cand cade prada nebuniei.

Desigur, la fel ca si in nebunie, si in dragoste ar exista mai multe faze. Cele identificate de Fisher sunt dorinta, atractia si atasamentul.

Daca dorinta este faza initiala, in care hormonii sexuali – testosteronul si estrogenul ne-ar “mana” de la spate sa ne cautam “cu disperare un partener”, atractia este descrisa de Helen Fisher drept faza in care dragostea incepe sa isi faca pe deplin simtita prezenta in vietile noastre. Este acea etapa in care nu te mai poti gandi la altceva, in care aproape ca nu-ti mai trebuie mancare, somn, in care s-ar putea spune ca, din anumite puncte de vedere, pur si simplu “o iei razna”. Este etapa in care asa-numitele monoamine, un grup de neuro-transmitatori, “fac legea” in organismul nostru. “Acestea sunt: dopamina, activata si de nicotina sau cocaina, adrenalina, care ne face sa transpiram si sa ne bata inima mai tare si serotonina, una dintre cele mai importante substante generate de dragoste si cea care ne poate innebuni temporar” (sursa). Se spune ca, daca am ramane in aceasta faza – extrem de placuta dealtfel si de puternica din multe puncte de vedere, nu am mai putea face nimic altceva, nu am mai realiza nimic, pentru ca nimic altceva nu ar mai conta. Asa se face ca, in cazul relatiilor de durata, Fisher considera ca urmeaza o alta etapa: atasamentul. “Atasamenul duce la un angajament pe termen lung si este legatura care mentine cuplurile unite cand urmeaza sa aiba copii. In aceasta etapa intra in actiune doi hormoni importanti, cu rol in atasamentele sociale. Oxitocina este eliberata de hipotalamus in timpul nasterii copilului, ajuta la formarea laptelui matern si la intarirea relatiei dintre mama si copil. Este eliberata si in timpul orgasmului celor doi parteneri si genereaza o legatura puternica intre ei. Pornind de la acest fapt, teoria sustine ca uniunea in cuplu devine mai solida daca se intretin frecvent relatii intime”.

Este, intr-adevar, o teorie interesanta. Chiar daca nu e musai sa fim de acord cu toate aspectele sale. Ideea este ca, atunci cand iubesti, te comporti adesea irational, iar lucrul acesta a fost testat de toti aceia care au experimentat ce inseamna dragostea. Cand te duci la culcare gandindu-te la persoana iubita, si cand te trezesti dimineata cu aceeasi  persoana in minte, dupa o noapte in care ti-a fost de asemenea prezenta in visurile tale. Cand nimic din ceea ce iti doresti de la viitor nu o exclude, ba dimpotriva. Probabil ca de aici si-a tras seva o vorba extrem de inteleapta care spune sa nu te casatoresti cu persoana alaturi de care crezi ca poti trai o viata, ci cu acea persoana fara de care nu iti imaginezi un viitor.

Prin urmare, daca dragostea este o… nebunie, as indrazni sa afirm ca este cea mai sublima si de dorit dintre toate formele sale. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, cred ca este singura forma de nebunie dezirabila. Este nebunia fara de care o viata nu poate fi completa, este lucrul care da farmec unei existente care, in lipsa ei, ar fi anosta si lipsita de speranta, de frumusete, de maretie, de grandoare…

Nu te teme sa iubesti! Dimpotriva, teme-te ca nu cumva, din dorinta de a nu suferi inutil, sa nu alungi dragostea. Iar daca, din iubire, faci lucruri… nebune, sau nebunesti, gandeste-te ca s-a demonstrat stiintific: dragostea este ca nebunia. Deci, ai o scuza solida…